Suntem oare, prea pretenţioşi?

Eu sunt încă tânăr, dar nu mai sunt adolescent de mult. Dacă stau să mă gândesc, aproape că am ratat din anumite puncte de vedere, întreaga experienţă a adolescenţei: cea în care avem multe relaţii ratate şi din care să învăţăm pentru viitor astfel încât în cele din urmă să putem avea… de la 20 de ani încolo, relaţii satisfăcătoare şi sănătoase din punct de vedere emoţional. Practic… eu nu am avut nici o relaţie echivocă… cu toate acestea, am reuşit să învăţ câte ceva (măcar puţin) despre ele. Nu ştiu dacă am tras concluziile care trebuie, dar cred ca nimic din ce am trăit nu a fost fără rost, şi toate au un cuvânt de spus în cine sunt eu astăzi.

Povestea trezirii mele la realitate începe, cred, prim clasa a 7-a… când într-o dimineaţă foarte rece de toamnă, venind la şcoală… am făcut cunoştinţă cu un băiat mai mare ca mine (întârziaserăm amândoi şi trebuia să aşteptăm până la prima pauză ca să putem intra în şcoală – directorul simpatiza, se vede, cu dictatura). Am schimbat doar câteva cuvinte… dar cred ca pentru prima oară în viaţa mea, am simţit atunci că nu îmi pot lua ochii de la cineva. Sigur, şi până atunci mai întorsesem capul după câte cineva pe stradă… dar niciodată nu mă simţisem atât de vrăjit… pur şi simplu mă fascina. Chiar şi în ziua de azi cred că are cele mai frumoase trăsături pe care le-am văzut vreodată la cineva… atât de tare m-a impresionat. Am schimbat câteva cuvinte, am aflat că e în clasa 11, am glumit un pic pe seama directorului şi cam asta a fost tot. În fine… a venit pauza, am mers în clasă, dar restul zilei m-am tot gândit la asta. Îl mai vedeam câteodată prin şcoală… dar nu ştiam nimic despre el, şi deşi mă chinuiam să nu mă uit mereu la el… îmi era foarte greu. Apoi vrând-nevrând… am uitat în cele din urmă despre asta si lucrurile s-au întors la rutină.

Un an mai târziu… a venit clasa 8-a, si nu mi-am putut crede ochilor cand, la prima oră de educaţie fizică… am descoperit că cealaltă clasă de pe terenul de fotbal era chiar chiar clasa lui. După vreo opt luni în care mă întorsesem la indiferenţă… viaţa mă ajunsese din nou din urmă. Nu mi-a fost uşor să întru în vorbă cu el, dar înainte să îmi dau bine seama… petreceam după amieze întregi gândindu-mă la subiecte de conversaţie. Şi am stat ore întregi povestind… am aflat că îl cheamă Mircea şi că era destul de pasionat de educaţia fizică şi megea la competiţii (deşi niciodată nu cred că a participat efectiv la ora de sport), iar eu eram disperat după matematică, şi cu toate astea… am descoperit cu surprindere că reuşeam să vorbim câte o oră întreagă despre hobby-uri sau alte preocupări… îl respectam enorm (şi am descoperit mai târziu că şi colegii lui îl respectau) şi chiar şi astăzi mă mai gândesc la el ca la un model în viaţă. Pur şi simplu avea un farmec imposibil de descris. Cred că era cel mai straight tip din şcoală, şi totuşi în el am găsit prima persoană din afara familiei care să vrea să mă asculte şi să îmi dea sfaturi, iar eu eram fascinat de aerul de maturitate şi responsabilitate pe care îl degaja (era un copil şi el, dar la vârsta aia, patru ani fac toată diferenţa).

Experienţa asta a avut un impact profund asupra mea. Până atunci avusesem indiferenta copilăriei, şi frică de maturizare… Într-o seară, însă, eram doar eu şi tatăl meu în maşină (Ar trebui să spun aici că părinţii mei au încercat ani de zile să mă convingă să îmi pun aparat dentar, şi eu privisem mereu cu reticenţă acest lucru). Trebuia să mă lase la un coleg acasă şi apoi să plece mai departe la serviciu, dar ne-am oprit la un semafor într-un ambuteiaj imens şi stăteam acolo. El era cam plctisit şi tot schimba postul de radio. La un moment dat, din senin, fără să mă întorc măcar spre el, am zis… „ştii… m-am tot gândit, şi vreau să îmi pun aparat dentar”.  A fost momenul în care m-am dedicat sufleteşte – în sfârşit – vieţii mele, şi momentul în care m-am dedicat scopului de a deveni un om mai bun şi pentru prima oară am vrut să arăt bine… ca Mircea. Clasa a 8-a s-a terminat mai apoi… a plecat şi el la facultate şi nu l-am mai văzut de atunci (pe vremea aia abia auzisem de Messenger), iar eu am rămas în faţă cu perspectiva liceului… 4 ani despre care el îmi povestise multe, dar pe care urma să îi descopăr.

Liceul a pornit oarecum cu stângul… chiar înainte de prima zi de şcoală din clasa a 9-a am aflat ca fratele meu trebuie sa se opereze, şi am fost în primele săptămâni foarte îngrijorat şi speriat… nu prea aveam chef de vorbit cu noii colegi… şi simţeam un gol imens în viaţa mea, care deodată fusese invadat de un teren necunoscut. Dar lucrurile au revenit încet-încet la normal, şi am revenit din nou la rutina mea… însă de această dată nu mai era dominată de indiferenţă. Acum nu mai învăţam matematică de dragul matematicii, o făceam pentru că vroiam să fiu un om mai bun… şi dacă Mircea ar auzi de mine într-o bună zi, să mă privească admirativ. Fără să conştientizez, făceam lucrurile pentru mine.

Şi lucrurile au continuat aşa… monoton… încă doi ani. Îmi mergea bine, mă împrietenisem cu toţi colegii… aveam o gramada de satisfacţii şi la şcoală… dar undeva, în adâncul meu, ştiam că lipseşte ceva. Nu mai ajungea doar să fac lucrurile doar pentru mine. Pe nesimţite, s-a întâmplat următorul moment decisiv în viaţa mea: prietenia cu Andrei.

Andrei era un tip destul de popular în clasă, dar nu îl privisem niciodată ca pe mai mult de un coleg. Nu mi se păruse niciodată în mod deosebit de frumos… sau urât… sau altcumva… însă prin clasa 11 am început întâmplător să vorbim. Mult. Şi ideea e că fiecare avea câte un hobby, şi cred că am găsit fiecare în celălalt pe cineva care să ne asculte ore în şir despre interesele noastre. După câteva luni, pe lângă maşini, condus, matematică, pescuit şi alte asemenea, am început să vorbim şi despre chestii mai personale, şi să mai ieşim şi la o bere… şi lucrurile au continuat pe nesimţite până într-o seară mi-am dat seama: sunt îndrăgostit de Andrei. Ce a urmat, aş putea descrie sumar ca fiind cel mai fericit, şi totodată trist an din viaţa mea. Andrei era, ca şi Mircea, straight, şi niciodată nu am vrut  să îi spun că ţin la el… fie de frică, fie pentru că ţineam mai mult ca la orice la prietenia noastră, aşa cum era ea. Pe măsură ce se apropia sfârşitul liceului, fericirea mea s-a transformat în agonie, ştiind că o să mergem la facultate în oraşe diferite. În acelaşi timp, aşa cum era de aşteptat, el suferea din dragoste pentru o fată, şi devenise trist şi necomunicativ. Deşi mă durea sufletul să fac asta, i-am dat mereu sfaturi astfel încât să ajungă împreună cu ea, gândindu-mă în sinea mea că fericirea lui e tot ce contează. Pănă să se termine şi ultima vacanţă de vară înainte de facultate, eu ajunsesem în pragul nebuniei, nedormind nopţi în şir şi plângându-mi în pumni pentru viaţa pe care o am, păstrând în acelaşi timp cât puteam de bine, aparenţele pentru toţi oamenii din jurul meu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cu toate astea, prietenia mea cu Andrei a fost cel mai frumos lucru care mi s-a îmtâmplat până acum. Am învăţat de la el multe lucruri, şi bune, şi rele (de la el m-am apucat de fumat, dar şi de mers la sală). Am început să trag la şcoală mai tare, din dorinţa ca el să fie cât mai mândru de mine, am început să mă uit la South Park doar pentru ca el se uita, l-am convins pe el să se uite la Lost… ajunsesem să uit de mine, şi cred că e singura dată în viaţă când nu am fost de nici un fel egoist… aş fi făcut orice, aş fi dat orice… numai ca el să fie fericit.

Dar, evident, mă minţeam singur… şi în cele din urmă a trebuit să plecăm la facultate, şi puţin câte puţin, lucrurile s-au răcit. Privind în urmă, cred că e mai bine aşa. Sunt sigur că nu mai puteam continua mult în situaţia în care eram… îmi venea să ţip câteodată, dar nu puteam să zic nimic şi ţineam totul în mine. La sfârşit, realizasem deja că viaţa îmi scăpase de sub control, că am uitat de mine însumi, şi că trăiam o minciună.

Mi-a luat, însă, un an ca să pot să trec peste el. Chiar şi azi mă mai gândesc la el măcar odată la câteva zile, şi la vreo o lună-două, îl sun şi mai povestim. El a uitat de mine ceva mai repede… chiar dacă pretinde că oricând l-aş suna, dacă aş avea o problemă sau ceva, ar lăsa tot şi ar veni să mă ajute… nici nu îmi imaginez cum ar reacţiona dacă ar şti adevărul. Dar nu i-aş mai putea spune acum, e prea târziu… ar crede că sunt un om îngrozitor pentru că am ţinut ascuns ceva atât de mare, atâta timp… ar distruge şi ce a mai rămas din prietenia noastră. Şi sunt de acord: minciuna nu se iartă. Am plătit pentru că m-am minţit pe mine şi pe el.

Un an de zile, seară de seară, înainte să adorm… m-am gândit la el şi la tot ce am trăit împreună. În acelaşi timp, în acel an de „vindecare” am jurat: NEVER again!

Acum îmi pare aşa de demult… m-am îngropat din nou în muncă şi facultate, şi din când în când îmi lipsesc momentele când zâmbetul cuiva poate ţine loc şi de mâncare şi de somn… poate că aş putea să încep o relaţie, dar în acelaşi timp îmi e frică să sufăr. S-ar zice că la vârsta mea, un om ar trebui să ştie deja ce caută la o relaţie şi ce vrea de la viaţă… pentru că a învăţat din dramele adolescenţei. Dar tot ce am invăţat eu… am învăţat din iluzii. Sunt recunoscător, pentru ca astfel am ajuns cine sunt acum… şi fiecare experienţă m-a ajutat să devin un om mai bun, mai atent, mai responsabil… Ştiu bine ce am simţit şi nimeni nu poate să îmi spună că nu a fost real… dar a fost practic nebunie ce am făcut eu.

Am primit un răspuns la celalat articol, zicându-mi-se că poată că mă aştept la prea multe de la o relaţie. Are dreptate, dar cred că de fapt ceea ce caut eu se apropie mai mult de prietenie. Chiar dacă mereu există o şansă cât de mică să se întâmple, cred că ar fi pierdere de vreme să merg în club în căutarea unei astfel de relaţii. Dragostea trebuie să înceapă cu prietenie şi respect, iar astea se construiesc în timp! Iar în condiţiile în care eu nu am spus la nimeni in jur că sunt gay… n-are cum să se întâmple. Eu am răbdare… aştept… să termin licenţa şi să plec în străinătate.

Îmi spun asta în fiecare zi: dacă e să am o şansă la fericire aşa cum o visez eu… singurele şanse le am fiind sincer, şi fiind „out”. Iar în România, nu am curaj să fac asta. Într-o seară, l-am întrebat pe fratele meu… „Eşti de acord că fiecare om trebuie să îşi caute fericirea exact aşa cum o înţelege el, nu?”. Iar el a zâmbit, şi mi-a răspuns: „Au scris asta chiar şi în declaraţia de independenţă a SUA.”