Paranoia sau ce?

Neatza…
sunt gay si nu am nici o problema cu asta m-am acceptat asa cum sunt… dar am unele retineri. Am 20 de ani si inca nu am cunoscut pe nimeni… si asta nu ptr ca nu s-a ivit ocazia si ptr ca sunt foarte retinut. Cred ca inca nu sunt pregatit ptr asa ceva… deoarece inima imi spune ca ar trebui sa capat experienta… creierul este cel care dicteaza, gandesc mult prea logic.
Ma gandesc asa… daca mi-as face un prieten ar insemna sa ma leg la cap, ar presupune intalniri… aici in Romania… unde suntem homofobi dar o ascundem de numele ”crestini”… poate cretini, ar insemna din partea mea sa depun un efort sa il tin de mana, sa ne ”cuddle”… dar eu nu pot pentru ca, nu stiu din ce motiv, sentimentele la mine (dragoste, mila etc) nu prea isi au locul; pur si simplu nu pot sa ma comport romantic. Daca mi-as face un prieten mai mult l-as rani si urasc sa fac oamenii sa sufere din prostia mea. Deasemena nu pot sa plang, nu simt nimic cand vad ”homeless-ii” pe strada sau atunci cand vad oameni cu dizabilitati sau boli mintale… poate ptr ca am o sora cu dizabilitati mintale si am ”incasat” multe batai si morale cand eram mic.
Mai am si fobia aceea… oare ce o sa spuna oamenii daca ma vad de mana cu un barbat… oara o sa ma trezesc cu o caramida in cap? Din pacate societatea romaneasca inca este in evul-mediu(intunecat) si nu cred ca asta se va schimba cat de curand. Ma gandesc ca daca as fi intr-o alta tara unde nu ma cunoaste nimeni cu un nivel ridicat de cultura si civilizatie… as avea curaj sa ma exteriorizez fara sa-mi pese de ce zice lumea.
Am o oroare daca ar afla ai mei ca sunt gay… find considerat singurul copil din familie cu un potential ridicat de dezvoltare sociala si economica… cred ca sunt doar un produs, singurul care a reusit sa fie premiant in fiecare clasa din primara pana in liceu si singurul care a si intra la facultate cu media cea mai mare si cu bursa.
Cred ca problema mea este aceea ca nu vreau sa fac oamenii sa sufere din cauza mea… atata timp cat ii multumesc pe ei… ma simt oarecum bine, suferinta mea nu conteaza, persoana mea nu conteaza, conteaza doar cei din jurul meu. Dar oare cand o sa sa ma ingrijesc si de mine, de ceea ce simt si eu? Nu cred ca pot raspunde la intrebarea asta… inca.
Plus ca stau intr-un orasel mic si unde se stie tot despre oricine si orice se face aici. Nu stiu cum cea mai buna prietena a mea care este lesbiana a putut sa se tina cu o alta fata de mana prin tot orasul… desi lumea se uita foarte ciudat… ea nu e ca mine… chiar nu o intereseaza efectele ”inconstientei ”(asa ii zic mereu) ei.
In toata viata mea nu am cunoscut personal decat un gay….un prieten comun de al meu si amicei mele…care sta in bucuresti si are iubit.Ma tot bate la cap ca ar trebui sa cunosc pe cineva sa incerc anumite chestii pentru a capata o experienta dar eu tot ii spun mereu ca sunt perfect si simt ”iubirea” cand sunt complet singur. El imi spune ca sunt nebun si nu o sa rezolv nimic cu asta si ca o sa ma inbolnavesc.
Chiar nu stiu ce este in capul meu… cred ca daca as cunoaste pe cineva mi-ar putea pune lucrurile in ordine… dar unde? In orasul meu naspa? Poate doar in bucuresti – dar nu stau acolo si doar ca sa ma mut acolo presupune un urias efort financiar din partea mea pe care nu-l am si nu cred ca-l voi avea prea curand. Si daca plec de acolo in bucuresti trebuie sa o iau neapart si pe prietena mea cea mai buna, nu o sa o las acolo printre animalele alea.
Deocamdata nu s-a intrezarit nici o sansa ptr mine – sunt un ghinionist si toate cartile sunt impotriva mea… cum pot sa lupt cand sunt legat la ochi si destinul isi bate joc de mine? Cred ca de fapt asta este destinul meu: sa aduc fericire celor din jurul meu si suferinta mie. Imi place la nebunie sa-mi fac prietenii, parintii si rudele sa rada afisand un zambet si o energie nemaivazuta, nestiind ce este defapt in sufletul meu: o furtuna fara sfarsit. Stiu ca este de o mie de ori mai dureros sa zambesti si razi cand defapt ai o gaura neagra in suflet.
Imi tot spun ca nu exista nici un baiat pentru mine in lume doar ca sa mai indulcesc un pic durerea si chiar daca s-ar ivi ocazia sa cunosc pe cineva cred ca i-as da cu sutul fara regrete, pentru ca nu pot simti, daca ar aparea un baiat pentru mine probabil as ridica un zid inalt pana la cer. Nu am fost nici in cluburi, nu am cunoscut gay, nu mi s-au aruncat priviri cu subinteles… in schimb ravnesc sa-i cunosc, sa-i simt, sa vad care sunt parerile lor. Cred ca perceptia mea s-a datorat si faptului ca nu am cunoscut persoane gay. In schimb cunosc lesbiene cu gramada….dar eu nu sunt lesbiana… Sunt gay si este altceva cand auzi si cunosti astfel de persoane.
Cred ca as putut sa am prieteni gay daca nu as fi inchis in orasul asta din care daca plec odata pe an este foarte mult pentru mine. Nici situatia materiala nu mi-o permite inca desi vreau sa ma angajez in bucuresti ca sa scap de aici nu am gasit nimic… si mai ramane si problema unde o sa stau cu prietena mea cea mai buna… poate prin gari, pe drumuri sau prin parcuri.
Este o situatie din care nush cum sa scap…vreau sa cunosc sentimentele umane pe care ar trebui sa le aiba un om normal dar nu le cunosc sensul ptr ca niciodata nu am fost invatat… nici macar de catre parintii mei care sunt genul de oameni ”fiecare pentru el”.
VOI CE CREDETI?
SUNT OARE NEBUN?