Nopti prea lungi

Alex:
“Nu sunt nici primul si nu voi fi nici ultimul care trece prin acea confuzie ce pare a fi un inceput, acele momente in care realizezi ca nu stii cu adevarat cine esti, stii doar ce au vrut o viata intreaga cei din jurul tau sa fii. Ideea de anonimat este singurul motiv care m-a impins sa asez aceste cuvinte intr-o oarecare ordine, din care sa reiasa sentimentele si trairile pe care le am, o stare sufleteasca pe care as nega-o in mod normal.
Totul a pornit de la acel moment prin care presupun ca trec, daca nu toti, majoritatea, in care intalnesti pe cineva care iti taie la propriu respiratia si iti intipareste un zambet, absurd de lung, pe fata. Felul in care ma simteam in jurul lui ma inspaimanta deoarece realizam ca eu nu m-am gandit niciodata la acea posibilitate ce parea sa fie din ce in ce mai reala. Normal ca au aparut zeci de intrebari la care nu gaseam raspuns.. “Oare eu sunt?”, “Oare el e?”, “Ar trebui sa fac ceva?”, “Cum as putea afla?”, etc. De frica, ca sa nu spun din prostie, am decis sa ma fortez sa nu mai simt ceea ce simteam, fara sa realizez initial ca planul meu era aproape imposibil si ca nu am eu acea tarie de caracter prin care sa-mi sucesc sentimentele. Dupa ceva vreme, vazand ca nu il pot scoate din mintea mea, am decis si reusit sa racesc relatia de prietenie dintre noi, intr-un mod destul de subtil si doar din punctul lui de vedere.
Dezavantajul in a avea prieteni comuni ne-a facut sa ne mai vedem de cateva ori, lucru care, desi imi placea, m-a oarecum enervat si dus la pasul pe care l-am amanat de mai mult de 4 ani de zile: sa ii spun tot ceea ce simt fata de el. Sunt un tip timid de fel si mi-e rusine sa recunosc ca nu am avut curajul de a face asta fata in fata asa ca am apelat la prietena noastra de suflet, tehnologia. Inca imi aduc aminte mesajul kilometric pe care i l-am trimis, pe care l-am modificat de 20-30 de ori si recitit in exces, de acele aproape doua ore in care ma intrebam daca sa ii dau Send sau nu. Ce m-a convins sa apas acel buton a fost suspiciunea mea cum ca si el e, prin felul in care se comporta (sweet si caring).
Nu pot sa descriu in cuvinte fericirea pe care am simtit-o cand mi-a zis ca nu se astepta si ca a ramas placut surprins, ca si lui ii plac baietii si ca aproape nimeni nu stie asta. Aveam deja o mie de intrebari pentru el si o alta mie de idei cu cat de frumos o sa fie… era ca un vis care numai ce a devenit realitate. Din pacate s-a dovedit a fi doar un vis deoarece acea persoana dulce si oarecum inocenta, pe care eu am indragit-o atata vreme, s-a transformat in ceva ce nu am mai putut recunoaste. Mi-a prezentat aceasta lume in care eu sunt inca nou, prin ochii lui, ca fiind salbatica si dura, o lume in care sentimentele nu au ce cauta si relatiile, oricat de discrete ar fi ele, ca fiind o mare prostie. Vazand dezamagirea pe care nu m-am chinui sa o ascund prea bine, a incercat sa o intoarca cu “pentru moment nu este pentru mine, se petrec prea multe chestii in viata mea ca sa pot oferi atentie la ceva mai serios decat aventuri cat se poate de scurte”.
As vrea sa scriu aici ca am ajuns la o decizie, ca m-am hotarat sa uit de tot si toate ce au legatura cu partea asta pe care eu nu stiam ca o am… ca m-am hotarat sa uit doar de el si sa continui in a-mi demonstra ca el nu are dreptate… sau sa recunosc ca, oricat de patetic suna, l-as astepta si nu as renunta la speranta.
Drept urmare, confuzia (“cine sunt eu de fapt”) se tine de mana cu o mare dezamagire si amandoua-mi alearga desculte prin ganduri, aruncand cu intrebari in stanga si in dreapta, lungindu-mi cu nepasare noptile.”