Noi nu suntem niste umbre, nu suntem niste reflexii alb-negru intr-o vitrina intunecata. Suntem asemeni voua, doar ca putin mai “diferiti” (asa ne considerati voi), iar prin diferit nu trebuie sa intelegem ceva rau, ceva de care sa ne temem sau pe care -asa cum e in natura umana- sa-l respingem – e diferit deci e anormal, iar daca nu e asemeni noua, ei bine trebuie exclus, ci ceva nou, ceva ce trebuie acceptat. Iar daca pana la urma tot o sa ne aceptati, si stim cu totii ca o sa ajungem acolo, de ce sa ingreunam procesul?

Noi suntem “Perversii sexuali, tratati medical!” stigmatizati de o multime de inculti, tarani proaspeti iesiti din glie, care in marsul lor spre curatarea tarii de gunoaiele de lesbiene si homosexuali, pe langa crucea ridicata – in numele unui Dumnezeu pe care nu-l cunosc si in care nu cred, dar de care se sprijina, caruia doar ii folosescu numele – mai au putin si isi scot din debara furcile, ciocanele si cuiele, in numele justitiei, cu o singura dorinta sa iasa (Cei spurcati afara sa plecati! Romania nu va vrea! ) – iesim – din tara, sa ne ducem… unde?

Eu sunt o persoana ca oricare alta, cu o viata ca oricine altcineva, cu dorinte, vise, planuri pentru viitor, ambitii, esecuri, realizari si in special secrete. Desigur fiecare are secrete dar secretul meu nu trebuie citit nici macar in privire mea. Nu, nu am ucis pe nimeni, nu am violat copii, nu am dat in cap la nimeni, nu am jefuit batrane si nici nu le-am violat, desi e la moda. M-am nascut cu un “defect”, nu al trupului caci pentru acestea simtim compasiunea, ci al spiritului, insa se pare ca empatia nu functioneaza chiar pentru toate defectele, caci si “bunatatea crestina” are o limita. “Auzi, cum sa se poata asa ceva? Oamenii astea nu sunt normali ! ” Asta e celalalt capat al haborniciei.

As vrea ca pentru un minut persoanele care ma urasc pentru ceea ce sunt sa traiasca gandurile si sentimentele mele si sa vada lumea prin ochii mei. Nu stiu cat ar putea rezistata din minutul acesta, si nici nu stiu cum ar fi dupa, daca m-ar privi la fel de rau ca si pana acum. As vrea sa pot iesi cu prietena mea de mana pe strada, sa stau cu ea in parc, sa o sarut, fara sa intoarceti capul si sa ma judecati. As vrea sa ies cu ea intr-un club fara sa vina tarani la mine si sa zica “hei fetelor, nu ma primiti si pe mine cu voi?” sau “imi plac lesbienele pentru ca le-o pot trage la amndoua odata”.
Poate ca o sa ma judecati si voi, cei care cititi asta, si o sa ziceti “dar poti sa iesi cu iubita ta pe strada fara sa iti pese ce zic altii” insa nu este asa. Nu pot iesi. De ce?

Pentru ca ma doare sa vad ca lumea are pretentia sa o accept asa cum este insa ea nu ma accepta pe mine si ma marginalizeaza. Poate ca o sa ziceti ca dramatizez si poate ca asta este. Probabil ca as fi in stare sa infrunt asta daca parintii mei m-ar accepta, insa nici ei nu o fac, si asta ma doare si mai tare. Am incercat sa discut cu ei pe tema asta insa nu sunt de acord, ii aud mereu cum judeca atunci cand vad un mars al comunitatii LGBT si imi vine sa le strig in fata “NU MAI JUDECATI ATAT, SI EU SUNT ASA”, insa nu am curajul.

Cine stie, poate il voi avea intr-o zi…