Am inceput sa-mi pun niste intrebari cam pe la 18 ani, noaptea la televizor, cand se dezbracau in filme, barbati sexy bine facuti si frumosi. Imediat dupa satisfactia pe care mi-am cauzat-o singur, acea atractie pentru acelasi tip dezbracat a disparut. Important este de mentionat ca inainte de atractia mea pentru tipi, am facut deja sex cu o tipa. Dupa un an si jumatate cu repetate obiceiuri de noapte, am descoperit un tip care era gay, cam de-ovarsta cu mine, era gay deschis, asa ca am vorbit cu el.

El m-a invitat la o petrecere mai privata unde puteam sa experimentez. Toti erau foarte de treaba cu mine sincer ma asteptam la ceva mai vulgar, dar se si vedea pe fata mea ca eram “virgin”in ale a fi gay. La un momentdat am decis hai sa vad daca sunt sau nu in stare si am tras intai si-o bere. Tipu era foarte relaxat si s-a intins foarte provocator pe canapea, asteptand avionul saintre in hangar.

Dar atunci mi-am dat seama, nu eram cu adevarat atras de barbati, ci este o fantezie. De atunci si pana acum am avut destule fete, dar in timpul liber cand ma apuca imi mai vine sa ma masturbez la postere sexy Men’s Health,si am mai incercat sa fiu atras de barbati in persoana, aproape de mine dar nu sunt atras.

Se pare ca ador fetele, imi place sa fac sex cu ele, nu sunt atras de baieti dar se pare ca ma masturbez la postere cu barbati, de ce?Multumesc!

RIL: Exista si o viata particulara a lui “Nico”?
Nico: Da exista si o viata particulara, sunt la fel ca toti ceilalti, nu sunt diferit.
RIL Ai incredere in comunitate? Ai primit sprijin din partea comunitatii?
Nico: Da am incredere, multi mi-au dovedit deja ca imi sunt prieteni si ma sustin in tot ceea ce fac .
RIL: Care este punctul tau forte in show-urile pe care le faci?
Nico: Pai mereu cand vine vorba de show, imi place sa vin cu ceva nou, asta cred ca s-a si vazut si cred ca si inaltimea si talia ma avantajeaza, plus sa-mi gasesc ceva pe masura iar cand vine vorba de shopping, cam greu cu deciziile…(zambeste) pentru ca la noi barbati cam greu gasesti.
RIL: Esti propriul designer?
Nico: Nu sunt propiul designer , dar daca ma duc intr-un magazin si vad ceva si probez si nu imi place nu cumpar…. Caut pana imi gasesc ceva pe masura.
RIL: Esti pretentios sa inteleg?
Nico: Cat de cat putin tot trebuie.
RIL: Pregatesti ceva pentru public pe viitor?
Nico: Da, momentan am fost invitat la o petrecere privata la Ocna Sibiului, si pe parcurs voi avea niste surprize pentru show-ul de la Inapub Galati. (face cu ochiul )
RIL: Pentru viata personala mai ai timp?
Nico: Ba da, ca tot omul, am si viata personala, am serviciu si muncesc ca orice om, dar incerc sa ajung si unde sunt invitat , pentru a nu imi dezamagi comunitatea.
RIL: Ce ti-ai propus sa realizezi prin noutl tau site – www.nico.do.am ?
Nico: Sa arat lumii ca si travesty-ul este o arta si de ce nu ca sa se vada ca nu ma ascund si nu ma deranjeaza aceasta eticheta de travesty.
RIL: In acest context iti urez sa ai o cariera frumosa si sa auzim numai de “Nico”. Succes!
Nico: Multumesc!

Initial, ar trebui sa va destainui ceva despre mine, informatii care, cred eu, au o oarecare relevanta in ïntelegerea articolului de fata:

In general, nu ma caracterizeaza optimismul si nu cred ca la temeliile lumii lenevesc niste bomboane roz, gata, gata sa cada in gura fiecarui pofticios neinitiat, dar, care, prezinta o curiozitate iesita din comun si-ar dori – neintarziat – sa se imfrupte din farfuria plina cu “fapturi cosmogonice” (la bomboane ma refer).

Lumea ma considera a fi un tip normal, cu o oarecare afinitate in arta oratoriei, un amic bun etc. etc.! Dupa cum stiti, partile negative sunt de fiecare data “elidate”, asa ca, pe cele mai evidente am sa incerc sa vi le dezvalui chiar eu, subiectiv fiind:

Nu sunt tocmai independent emotional (nu stiu daca-i chiar un defect, dar merita mentionat) si de foarte multe ori, ma consider a fi un naiv printre celelalte mamifere; sufar de o lene dusa la extrem; sunt foarte dezordonat etc.

In ultimul timp, am tot intrat pe-acest blog, neavand nimic mai bun de facut pe la 3, 4 dimineata. Cred c-am citit fiecare titlu, pe unele chiar le-am reluat si in mare, se discuta despre aceleasi stereotipuri, aceeasi homofobi, aceeasi societate nepregatita mental de-o schimbare sau mai bine zis de-o acceptare a realitatii, pentru ca nimic nu s-a schimbat, inca de pe vremea lu’ Platon existand conceptul de “pederastie”. Mentalitatea implantata in timpul comunismului pare sa dea rezultate, romanii neintelegand ca oamenii nu-s egali, nu se nasc cu aceleasi drepturi si cel mai important, sunt diferiti! Acum vin cu urmatoarea intrebarea: “Este comunitatea LGBT suficient de matura pentru a fi acceptata sau integrata in societatea in care traim?” De foarte multe ori ne plangem pentru drepturi, de mult prea multe ori suntem ridiculizati datorita persoanelor care ne “reprezinta” in mass-media si exemplele pot continua. Am uneori impresia ca ne autocompatimim degeaba, ca – de fapt – cautam acu’ in carul cu fan si ca, deseori, rasturnam rapoartele: suntem o minoritate sexuala si dupa parerea mea, tre’ sa ne comportam ca atare! La urma urmei, de care drepturi sunt privat mai exact? Traiesc intr-o tara libera si sunt liber sa fac ce vreau in propria-mi intimitate! Nu ma opreste nimeni sa-i pun iubitului o verigheta realizandu-se – astfel – actul de casatorie. Nu vreau si nu-mi permit sa-l sarut in public, fiind constient ca pot deranja persoanele din imediata apropiere. Personal, ma terorizeaza tabloul in care doua persoane – indiferent de orientarea sexuala – se contopesc in asemenea hal incat nici n-ai loc sa treci pe langa ei, ramanand in limitele trotuarului! De altfel, din prea multa dorinta de “democratizare”, omul contemporan nu mai face distinctia intre societate si intimitate!

Fericirea sau implinirea sufleteasca – pentru ca asta ar cam trebui sa fie scopul primar al unei relatii – nu are nevoie de nicio norma sociala, de nicio lege care sa duca la realizarea acestui scop. Chiar daca, intr-o oarecare masura, sunt restrans din punct de vedere sexual, nimic nu ma poate opri – vorba lu’ Martin – sa dorm fiind sau tinandu-mi iubitul in brate dupa o zi obositoare. Nu defilez pentru o viata duplicitara, dar – inca odata- exista o distinctie intre intimitate si viata cotidiana!

Am discutat c-un prieten – fata de care sunt “out” – despre acest subiect, iar el a ajuns la concluzia ca sunt “un gay homofob”. Nu vreau raul comunitatii (ar fi chiar culmea), dar nu stiu cat de morali suntem cand cerem, cerem si iar cerem. De altfel, nu stiu daca cerintele noastre vor avea vreun efect real asupra comuntatii LGBT si viziunea omului de rand asupra acesteia.

Cam atat pentru acum, s-a facut dimineata si tre’ sa inchid ochii pentru cateva ore!

Acum câteva ore eram la fosta facultate. Am fost invitat de un fost profesor să vorbesc despre un subiect “la modă” din industrie. Pot să spun cu mâna pe inimă că am fost putin emotionat să mă văd din nou într-una din sălile de curs în care atipeam asa cu spor student fiind.

Mirat putin de atentia pe care mi-au acordat-o, am început să mă gândesc în sinea mea cum stau în fata acestor studenti si le prezint niste lucruri atât de trecătoare încât probabil că nu vor mai fi de actualitate nici într-un an, în timp ce undeva în dreapta mea, prin geamul deschis, se văd pomii încărcati de flori si adie un miros proaspăt si cald de ploaie de vară… acela a fost momentul în care mi-am dat seama că m-am oprit de mai bine de cinci secunde.

As fi vrut să le spun mai degrabă că sunt naivi. Probabil asta stiu (sau bănuiesc) si ei. M-am uitat în sinea mea, în ochii lor… nu cu mult timp în urmă, undeva acolo eram si eu, încercând să îmi ascund singurătatea printre coli A4. Nu m-am putut abtine să nu mă gândesc că undeva în acea sală, printre cei 100 de studenti erau unul, sau poate doi, sau poate chiar mai multi, care ascund în interiorul lor o frică si un sentiment de inferioritate greu de controlat sau ignorat: cei gay.

Vroiam să le pot spune să meargă să se bucure de primăvară, să îsi simtă sângele fierbinte pulsând. Într-un fel, vroiam să le spun că nu totul în viată e ceea ce pare, dar că nimic nu este imposibil. M-am simtit ca un măscărici când am ajuns la finalul prezentării si m-au aplaudat, fără ca eu să le fi spus nici unul dintre acele lucruri.

Am plecat pe jos din facultate, prin ploaie, foarte deprimat. Vroiam să îmi aduc aminte de promisiunile pe care mi le-am făcut atunci cu privire la viata mea si pe care nu le-am îndeplinit. A fost unul dintre cele mai lungi drumuri spre casă pe care le-am făcut, si dacă nu îmi permiteam să plâng eu, atunci ploaia care îmi aluneca prin păr pe frunte si apoi pe obraji cu sigurantă făcea asta pentru mine.

Am ajuns într-un final acasă. S-a lăsat seara si e aproape întuneric, dar n-am aprins becul. Mi-am pus un prosop pe cap să mă usuc, mi-am făcut un ceai si mi-am pus niste muzică. Stau si mă gândesc de ce nu sunt multumit de modul cum a iesit totul.

Îmi aduc aminte cum, în studentie, un coleg mi-a mărturisit că e gay. El era incredibil de emotionat, si părea să fi ajuns la capătul puterilor. Nu îl mai văzusem niciodată atât de speriat. Pe de altă parte însă, a fost un soc si pentru mine. Nu stiam cum să reactionez, niciodată nu îmi imaginasem cum ar fi să îmi spună MIE altcineva că e gay, crezând că eu nu sunt.

Nu îmi aduc aminte exact ce am răspuns, primele fraze le-am rostit ca printr-un vis. A urmat apoi o discutie foarte lungă în care el încerca să îmi explice cum “noi”, cei straight nu întelegem. Nu i-am spus nimic despre mine, si poate că este mai bine că am făcut asa, pentru că în ochii lui, îi demonstrasem că si un băiat straight poate să îl asculte, să îl înteleagă si să îl linistească. Mi-a multumit pentru sprijin si din ziua aceea a fost – sau a părut – mai fericit si mai sigur pe el.

În realitate, probabil că doar am fost las. Pe de o parte eu nu eram pregătit să spun despre mine, iar pe de altă parte aveam un fel de reticentă fată de felul lui relativ feminin de a fi, si mă cam enerva în general. S-ar spune că aveam un soi de homofobie internă, care nu mi-a trecut nici acum: în ochii mei, un bărbat frumos nu este nici vopsit în cap, nici îmbrăcat în curcubeu, nici epilat, nici plin de piercing-uri… este doar un bărbat obisnuit, educat, bun la suflet, si care duce o viată sănătoasă.

În ultimul an a început să îmi placă de cineva. Glumim si vorbim mult, si îmi dă motive să îl apreciez zi de zi… părerea lui a ajuns să conteze mult pentru mine, si mai ales pentru că are vederi moderate si e foarte împăciuitor de felul său. Poate că de aia m-am si întristat, si poate că de aia si episodul cu facultatea mi-a adus aminte de acel coleg.

Constientizez că la un moment dat, va trebui să îmi calc pe inimă si să îi spun “stii, îmi place de tine”, pentru că nu vreau să trăiesc la nesfârsit din sperantă, si nu vreau să mă mai simt vreodată cum am făcut-o în liceu. Cunoscându-mă, am sanse mari să spun asta la nesfârsit unor bărbati straight care nu numai că nu vor întelege frumusetea sentimentului, dar s-ar putea să mă si jignească. Urât lucru. O fată bine crescută niciodată nu ar jigni un băiat care îi spune că o iubeste.

As vrea să am măcar curajul pe care l-a avut colegul meu de facultate. As vrea, mai mult decât orice, să pot să îl iau în brate si să simt că în sfârsit am pentru cine să mă dau jos din pat dimineata, nu doar să stau pe peronul metroului la Piata Romană si să privesc cu admiratie la cuplul de pe peronul opus care se tin tăcuti în brate si nu vor să se despartă nici după ce a venit metroul.

A fost OK cum am trăit până acum, dar la un moment dat, trebuie să mă pregătesc (măcar si sufleteste) de o schimbare.

E noaptea în a doua zi de Crăciun și eu stau răbdător într-un tren care pare că nu se grăbește nicăieri, deși se îndreaptă spre mult iubitul meu București. M-am așezat comod cu laptopul în brațe și cu picioarele întinse pe sub masă până sub scaunele libere din față – poziția mea eternă. Pe bancheta opusă stă, încă de când am plecat acum câteva ore din gară, un tip drăguț care pare atât de absorbit de joculețele flash de pe telefonul lui încât uită uneori și să se dea jos în stații ca să fumeze. E aproape blond (cel puțin comparativ cu mine), relativ slăbuț, și poartă niște ochelari care îi dau un aer de tocilar… per  ansamblu, semănăm destul de tare. Păcat că fumează, miroase în tot compartimentul.

Crăciunul, după cum reiese și din acest tablou, nu se mai compune de mult din zilele pline de magie lacare visez constant de mic copil. De când cu “dulapul”, Crăciunul a devenit din ce în ce mai frustrant, an de an.

Antes …
În săptămâna dinainte de Crăciun am fost plecat în străinătate să susțin un proiect pentru companie. Anticipasem cu emoție această călătorie, și ca să fiu sincer, nu neapărat din cauza proiectului în sine. Muncisem mult șI îmi cunoșteam borcanele, iar prezentarea a ieșit așa cum mi-am jucat-o în cap de nenumărate ori. Exista o altă dimensiune a
escapadei mele pe care o vroiam materializată: fie și pentru câteva zile, statutul de a fi “out”.

Imediat după ce mi-am aruncat bagajul în camera de hotel, am mâncat fugitiv niște biscuiți șI am plecat în oraș. Cinci minute așteptând autobuzul, zece minute încercând să îmi aduc aminte strada, câteva minute consultând numele magazinelor din zonă… in cele din urma am găsit librăria cu pricina și am intrat, plin de speranțe, să îmi caut cadoul de
Crăciun. Cel mai bun cadou pe care nimeni altcineva nu este în stare să mi-l cumpere deocamdată.

De fiecare dată când am ocazia să revin în acel oraș, mereu îmi îndrep pașii spre aceeași librărie de cartier, o prăvălie care pare liniștită și neinteresantă, cu o singură diferență: are o secțiune întreagă denumită Gay & Lesbian. De fiecare dată îmi cumpăr o carte de acolo. Majoritatea sunt în Engleză, și titlurile se schimbă rar, așa că de ceva vreme, am ajuns să le cunosc. Cu toate astea, nimic nu îmi face mai bine sufletește decât să stau priponit în fața peretelui de cărți și să citesc prefețe și coperți, făcându-le
poate în ciudă mamelor între două vârste care admiră interesul dat de mine pentru literatură, și apoi dispar indignate când le cad ochii pe titlul raftului. Același sentiment de mândrie aproape bețivă o am când vânzătorul de la casă zâmbește uimit o fracțiune de secundă atunci când realizează ce cod de bare a scanat, dar de altfel continuă firesc să îmi dea restul. Bag monedele în buzunar și plec grăbit… nu este timp de pierdut. Câteva străzi mai încolo este un bar, și am un prieten care mă așteaptă.

Nu, nu vă gândiți la prostii. Nu mergeam la o întâlnire. Prietenul cu pricina este barman, și este român. L-am cunoscut întâmplător, în facultate, când postase pe un forum o lista de filme gay care merită văzute, iar eu am venit cu alte sugestii, ceea ce a condus la un schimb inițial circumspect de adrese de yahoo și în cele din urmă la nopți întregi pierdute pe messenger povesting. Ne-am întâlnit doar de câteva ori la o cafea în viața reală, și de când a plecat în străinătate și s-a angajat acolo ca să își întrțină studiile, am mai vorbit doar sporadic. Cu toate astea, e o figură familiară, și mi-a fost adesea suport moral. De aceea, ardeam de nerăbdare să îl văd și să recuperăm puțin din timpul pierdut.

Din fericire, era puțin trecut de amiază așă că barul era relativ gol. Erau doar doi tipi la o masă de lângă geam, dar în rest nimeni. Am intrat și m-am așezat la tejghea, jucându-mă bine dspus cu suporturile pentru halbe. Câteva minute mai târziu, aud gălăgie din spate și îsi face intrarea prietenul meu, care se luminează la față atunci când mă vede: “You’re here!!”. După ce îmi pune în față un vin fiert din partea casei și ne punem reciproc la curent, încerc să îl ajut și eu cu ceva și mă pun să aprind lumănările de pe mese cu o brichetă. Între timp, mai intră un băiat la costum – mai tânăr ca mine – care ne saluta bine dispus. Îmi spune ca e un client de-al casei, care vine după serviciu, înainte să se aglomereze, ca să bea o bere și să mai schimbe o vorbă cu lumea. Ne întindem toți trei la povești și râdem destul de mult. Afară se lasă seara, iar eu decid că e vremea să plec ca să am timp să mă pregătesc pentru prezentarea de a doua zi dimineață. Prietenul meu își schimbă tura și vrea să ne plimbăm puțin pe sub decorațiile de Crăciun și să luăm castane prăjite. Între timp, începuse să se aglomereze oricum și era puțin prea multă gălagie pentru mine care eram nedormit deja de două zile.

… durantes …
După activitățile de la prezentare și tot ce a urmat, eram o epavă. Răcisem, și deșI m-am străduit să ascund asta și să par cât mai energic la activitățile de după, cafelele începeau să nu mă mai poată ține în picioare. Am plecat într-un final pe o ploaie amestecată cu zăpadă, grăbit ca să ajung la timp la aeroport și trist că mica mea excursie se terminase.

Mi-am petrecut seara în terminal, încercând să reflect la motivul pentru care nu am avut și eu curajul să plec din țară și promițându-mi că o să fac asta în curând, mestecând Strepsils și bând ceai fierbinte de la automat. Ca să treacă timpul mai repede, am decis să scot cartea și să încep să o citesc. M-am uitat o secundă la titlu… ironic în felul său, dar genial: “The best little boy in the world!”. O întorc pe verso să citesc referințele despre autor, fericit că am făcut o alegere bună, când aud în spatele meu un bărbat zicându-i băiatului său în Română: “hai mai repede, ce te fandosești ca o muiere!”. Nici nu plecasem încă, și deja îmi amintisem de homofobie. Am scos prevăzător un ziar și mi-am
învelit cartea într-o primă-pagină anonimă despre vremea execrabila.

Șase ore mai târziu, înfruntam eroic viscolul, încercând să ajung acasă de la aeroport, să îmi refac bagajul și să ajung la timp în Gara de Nord ca să prind trenul spre un crăciun fericit în familie. Hip-hip… hurray!

Împart o cantitate moderată și necesară de înjurături în stânga și în dreapta țiganilor de pe peron, ridic de pe locul meu pe tipul care se făcuse confortabil acolo, și cad din nou în
căteva ore de amorțire. Deja mă doar gâtul atât de tare că nu pot înghiți, și cred că o să fac și febră. Acum îmi pare rău că n-am rămas o zi în București ca să fac un duș fierbinte șI să dorm. Vreau sa dorm… Îmi trece prin cap să îl sun pe fratele meu, să îl întreb pe unde e. El a plecat deja cu mașina spre casă împreună cu cumnata mea și cu fetița lor, probabil chiar au ajuns… poate mă ia de la gară. Ultimul lucru pe care îl țin minte înainte să ațipesc este cum vroiam să scot telefonul din buzunar și să îl sun… nu am mai apucat.

Acasă era o atmosferă încinsă.
Fratele meu și cu părinții s-au certat chiar înainte să ajung eu, pe o temă stupidă. Mama se bucură că am ajuns, îmi pune de mâncare și încearcă să poarte o conversație… dar eu sunt rupt de oboseală și răspund mai mult indiferent. Mă duc în sufragerie și iau o sticlă de vin de sub pom, beau vreo trei degete din ea, șI mă așez pe canapea. Mă gândesc încet la librărie, la bar… la glume, la sentimentul de liniște… ce bine ar fi să am pe cineva aici pe canapea cu mine, să ne uităm la brad și să ațipim împreună sub clipitul instalației… îmi imaginez că am un prieten, care îmi șoptește să dorm liniștit, că el e acolo lângă mine…

Ma trezește cumnata mea. Iar am ațipit, și mi-a adus așternuturi să îmi fac patul. În fosta mea cameră au culcat-o pe fetiță. Oricum, prefer să dorm lângă brad. Duc sticla de vin în bucătărie să nu se verse din greșeală pe covor și apoi cad frânt – pentru a treia oară, dar de data asta mai organizat – pe tărâmul viselor.

A doua zi, îmi e mai bine. Mi-a trecut febra și nu mă mai ustură gâtul. Începe “distracția”. Oamenii când stau prea mult în casă fără activitate, se enervează reciproc. Nu trece mult, și certurile mă ajung și pe mine din urmă. Părinții mei au un stil de a face din toate nimicurile o tragedie. Eu nici măcar nu știu despre ce e vorba, dar încerc să par că urmăresc.

Tata face iar niște glume nasoale.
După ce cataloghează pe rând toate minoritățile, face referire și la gay. Mama spune să nu vorbim de gay de față cu fetița (oricum nu înțelege, nu vorbește încă). Încep să aud
definiții. Îmi vine sa mă ridic de la masă și să plec, dar nu pot. Nu pot să dau de bănuit. Doar mă enervez în sinea mea.

Pe seară ies puțin în oraș. Mă întâlnesc cu Andrei, tipul de care mi-a plăcut tot liceul și îi
dau cadoul pe care i-l pregătisem. E un nimic, abia costă 5 lei, dar e cadoul perfect. După toți acești ani, îl cunosc așa de bine încât știu exact ce i-ar place. Rămâne fără cuvinte. Îmi mulțumește din suflet, îmi spune că după toți acești ani, eu încă îl cunosc mai bine ca oricine. Mie îmi vine să îmi mușc buzele de ciudă că  mi-am petrecut un sfert de viață iubindu-l șI nu-i pot spune nici măcar acum. El îmi povestește de noua lui prietenă și de planurile de revelion. Zâmesc, dar de fapt doar mă amărăsc. Mă întreabă ce planuri am eu de revelion. Nu am. Îi spun că trebuie să plec, că am treabă. Vroiam doar să îl văd, mereu o să țin la el. Ne strângem mâna – durează vreo 10 secunde – ne uităm unul la altul… el ar vrea să mai stăm la o bere, eu mă întreb în gând oare când o să ne mai revedem… apoi ne luăm rămas bun.

Acasă iar mă amărăsc. Tatăl meu îmi zice că avea el nevoie de mașină. Îi spun că i-am pus benzină cadou de crăciun (de fapt, am pus fără să mă gândesc), dar tot e nervos. Mă gândesc că mai bine mă plimbam la munte de benzina aia. Îmi dau seama că nu aș avea cu cine. Nu am prieten, îmi aduc aminte de despărțirea de Andrei de acum 30 minute si mă întristez mai tare. Mă duc la fratele meu și îi zic că vreau să plec înapoi la București, să mă ducă la gară. Mama este oripilată vrea să mai stau. Începe să plângă că nu am mai fost acasă de șase luni. Mi se rupe inima, dar nu mai pot. Vreau liniște. Plec oricum.

… et depois.
Stau în tren și scriu povești. Tocmai am terminat cartea cumpărată acum câteva zile. E genială, și îmi pare rău că am terminat-o. O mai răsfoiesc de câteva ori, îmi aduc aminte de pasajele care m-au făcut să râd involuntar, și de cele care m-au făcut să mă întristez. E
povestea cuiva care a fost de mic băiatul retras, timid, bun la școală… dar ireversibil blocat în “dulap”. Titlul nu e ales întâmplător. Poate că Dumnezeu a vrut să mă ajute să îmi fac măcar eu singur un cadou de Crăciun bine meritat și mi-a scos în cale cartea aia, din tot raftul. Mă liniștește ideea. Meritam puțină liniște.

Eu iubesc Crăciunul… dar devine greu de suportat atunci cand nu te simți apreciat de oamenii cu care vrei să îl împărtășești.

Poate… intr-o zi o să am motiv să îmi fac propiul meu brad de Crăciun și o să am cu cine să ațipesc la povești privindu-l. Îmi imaginez o clipă cum ar fi ca tipul de lângă mine să îmi pună mâna pe umăr și să îmi spună “Crăciun fericit!”.

Right ). Mai am două ore de drum, cred ca o să ma pun la un film.

Cei ”normali’.’.. sunt doar niste conserve goale, monotoni, nu poti glumi cu ei pentru ca au impresia ca ai ceva personal cu ei.
Dintre toti oamenii de pe Pamant,cei mai nebuni sunt copii… desi cateodata prea nebuni (vin si iti dau cu o piatra in cap, iti scot ochii cu furculita, te trag de par pana cand raman cu smocul in mana and so)… ei stiu sa-si traiasca asa zisa copilarie… chiar daca uneori este greu, nu conteaza pentru ei… au lumea lor unde se pot exprima asa cum vor.

In lumea asta trebuie sa fii foarte nebun sa fi gay, lesbi, transsexual sau altele… dar nebunia cea mai mare este sa o arati, asta denota o foarte mare doza de curaj sau simplu spus – they really don’t give a flying shit about what ”others” say. Good for them, ei stiu sa-si traiasca viata… dar atentie, nu zic ca numai ei stiu sa traiasca… si ceilalti, care nu se scufunda in monotonie sau se comporta ca niste roboti prost setati pot trai viata cu adevarat. Asa cum un gay, lesbi, bi isi traieste viata la cote maxime, asa si un straight poate face la fel, hell, poate si mai bine…who knows? Like sa te dai prin jungla cu o liana facuta din maimute…

Citeam la un post anterior… De ce nu Bisexualitate? De ce nu un Compromis? Pai un raspuns, din punctul meu de vedere, ar fi acela pentru ca ne-am minti pe noi insine. Pot face un compromis dar daca nu simt eu ca e bine ceea ce fac as putea rani partenera, iar mie nu imi place sa fac oamenii sa sufere din prostia mea! Nu as putea sa fiu cu doi in acelasi timp (barbat si femeie) pentru ca as simti ca i-as insela pe amandoi in acelasi timp…or ma dedic lui,or ei – it’s that simple.

Insa, pentru persoana care a scris postul anterior…nu pot decat sa zic…BRAVO…you are crazy…so you Exist. Ai stiut si inca stii cum sa-ti traiesti viata, ai gasit pe cineva care sa te inteleaga asa cum esti(one in a million)…you Rock!!!

Ce este nebunia? Cica ar fi mai multe tipuri de nebunie, cu mai multe definitii. Prima ar fi aceea ca nebunia este confundarea nivelelor realitatii. Nebunia nu inseamna sa ai vedenii, ci sa confunzi nivelele.O alta definitie ar fi aceea ca nebunia inseamna sa faci acelasi lucru in mod repetat si sa te astepti sa obtii alt rezultat. Albert Einstein a spus asta, nebunul nebunilor, fiind considerat asa de catre cei ”normali” – dar mare dreptate avea omul asta. Pentru mine nebunia insemana Viata .

Sunt nebun, merg pe strada cu sora mee… in spirit (muahahah.. ce voodoo a sunat… buhuhuuu…te-ai speriat?) si incepem sa cantam sau sa dansam… desi suntem mari  -peste 20 de ani- inca ne jucam alergatea si am juca si turca daca am mai gasi doi nebuni ca noi. Inca mai joc Baba oarba (mi-am si spart nasul din cauza asta, intalnindu-se brutal cu un perete), nu pot sa dorm decat daca in camera la mine este o temperatura de 10-15 grade, imi place cafeaua cu 3-4 lingurite de zahar, adorm pe la 2-3 noaptea si ma trezesc pe 12 ziua (stiu, stiu…nu e sanatos), ascult rock, clasica, r&b, dance, gothic (un mic cocktail de genuri muzicale), ma joc X si 0 cu drujba prin beton(senzatie maxima garantata…lol) si asa mai departe. Si as vrea sa fac mai multe in viata asta…dar toate la timpul lor…

In final nu vreau sa spun decat ca I laugh, I love, I hope, I try, I hurt, I need, I fear, I cry. And I know you do the same things too.
So we’re really not that different, me and you…

Semnat,
Eu… Nebunul!

Povestea trezirii mele la realitate începe, cred, prim clasa a 7-a… când într-o dimineaţă foarte rece de toamnă, venind la şcoală… am făcut cunoştinţă cu un băiat mai mare ca mine (întârziaserăm amândoi şi trebuia să aşteptăm până la prima pauză ca să putem intra în şcoală – directorul simpatiza, se vede, cu dictatura). Am schimbat doar câteva cuvinte… dar cred ca pentru prima oară în viaţa mea, am simţit atunci că nu îmi pot lua ochii de la cineva. Sigur, şi până atunci mai întorsesem capul după câte cineva pe stradă… dar niciodată nu mă simţisem atât de vrăjit… pur şi simplu mă fascina. Chiar şi în ziua de azi cred că are cele mai frumoase trăsături pe care le-am văzut vreodată la cineva… atât de tare m-a impresionat. Am schimbat câteva cuvinte, am aflat că e în clasa 11, am glumit un pic pe seama directorului şi cam asta a fost tot. În fine… a venit pauza, am mers în clasă, dar restul zilei m-am tot gândit la asta. Îl mai vedeam câteodată prin şcoală… dar nu ştiam nimic despre el, şi deşi mă chinuiam să nu mă uit mereu la el… îmi era foarte greu. Apoi vrând-nevrând… am uitat în cele din urmă despre asta si lucrurile s-au întors la rutină.

Un an mai târziu… a venit clasa 8-a, si nu mi-am putut crede ochilor cand, la prima oră de educaţie fizică… am descoperit că cealaltă clasă de pe terenul de fotbal era chiar chiar clasa lui. După vreo opt luni în care mă întorsesem la indiferenţă… viaţa mă ajunsese din nou din urmă. Nu mi-a fost uşor să întru în vorbă cu el, dar înainte să îmi dau bine seama… petreceam după amieze întregi gândindu-mă la subiecte de conversaţie. Şi am stat ore întregi povestind… am aflat că îl cheamă Mircea şi că era destul de pasionat de educaţia fizică şi megea la competiţii (deşi niciodată nu cred că a participat efectiv la ora de sport), iar eu eram disperat după matematică, şi cu toate astea… am descoperit cu surprindere că reuşeam să vorbim câte o oră întreagă despre hobby-uri sau alte preocupări… îl respectam enorm (şi am descoperit mai târziu că şi colegii lui îl respectau) şi chiar şi astăzi mă mai gândesc la el ca la un model în viaţă. Pur şi simplu avea un farmec imposibil de descris. Cred că era cel mai straight tip din şcoală, şi totuşi în el am găsit prima persoană din afara familiei care să vrea să mă asculte şi să îmi dea sfaturi, iar eu eram fascinat de aerul de maturitate şi responsabilitate pe care îl degaja (era un copil şi el, dar la vârsta aia, patru ani fac toată diferenţa).

Experienţa asta a avut un impact profund asupra mea. Până atunci avusesem indiferenta copilăriei, şi frică de maturizare… Într-o seară, însă, eram doar eu şi tatăl meu în maşină (Ar trebui să spun aici că părinţii mei au încercat ani de zile să mă convingă să îmi pun aparat dentar, şi eu privisem mereu cu reticenţă acest lucru). Trebuia să mă lase la un coleg acasă şi apoi să plece mai departe la serviciu, dar ne-am oprit la un semafor într-un ambuteiaj imens şi stăteam acolo. El era cam plctisit şi tot schimba postul de radio. La un moment dat, din senin, fără să mă întorc măcar spre el, am zis… „ştii… m-am tot gândit, şi vreau să îmi pun aparat dentar”.  A fost momenul în care m-am dedicat sufleteşte – în sfârşit – vieţii mele, şi momentul în care m-am dedicat scopului de a deveni un om mai bun şi pentru prima oară am vrut să arăt bine… ca Mircea. Clasa a 8-a s-a terminat mai apoi… a plecat şi el la facultate şi nu l-am mai văzut de atunci (pe vremea aia abia auzisem de Messenger), iar eu am rămas în faţă cu perspectiva liceului… 4 ani despre care el îmi povestise multe, dar pe care urma să îi descopăr.

Liceul a pornit oarecum cu stângul… chiar înainte de prima zi de şcoală din clasa a 9-a am aflat ca fratele meu trebuie sa se opereze, şi am fost în primele săptămâni foarte îngrijorat şi speriat… nu prea aveam chef de vorbit cu noii colegi… şi simţeam un gol imens în viaţa mea, care deodată fusese invadat de un teren necunoscut. Dar lucrurile au revenit încet-încet la normal, şi am revenit din nou la rutina mea… însă de această dată nu mai era dominată de indiferenţă. Acum nu mai învăţam matematică de dragul matematicii, o făceam pentru că vroiam să fiu un om mai bun… şi dacă Mircea ar auzi de mine într-o bună zi, să mă privească admirativ. Fără să conştientizez, făceam lucrurile pentru mine.

Şi lucrurile au continuat aşa… monoton… încă doi ani. Îmi mergea bine, mă împrietenisem cu toţi colegii… aveam o gramada de satisfacţii şi la şcoală… dar undeva, în adâncul meu, ştiam că lipseşte ceva. Nu mai ajungea doar să fac lucrurile doar pentru mine. Pe nesimţite, s-a întâmplat următorul moment decisiv în viaţa mea: prietenia cu Andrei.

Andrei era un tip destul de popular în clasă, dar nu îl privisem niciodată ca pe mai mult de un coleg. Nu mi se păruse niciodată în mod deosebit de frumos… sau urât… sau altcumva… însă prin clasa 11 am început întâmplător să vorbim. Mult. Şi ideea e că fiecare avea câte un hobby, şi cred că am găsit fiecare în celălalt pe cineva care să ne asculte ore în şir despre interesele noastre. După câteva luni, pe lângă maşini, condus, matematică, pescuit şi alte asemenea, am început să vorbim şi despre chestii mai personale, şi să mai ieşim şi la o bere… şi lucrurile au continuat pe nesimţite până într-o seară mi-am dat seama: sunt îndrăgostit de Andrei. Ce a urmat, aş putea descrie sumar ca fiind cel mai fericit, şi totodată trist an din viaţa mea. Andrei era, ca şi Mircea, straight, şi niciodată nu am vrut  să îi spun că ţin la el… fie de frică, fie pentru că ţineam mai mult ca la orice la prietenia noastră, aşa cum era ea. Pe măsură ce se apropia sfârşitul liceului, fericirea mea s-a transformat în agonie, ştiind că o să mergem la facultate în oraşe diferite. În acelaşi timp, aşa cum era de aşteptat, el suferea din dragoste pentru o fată, şi devenise trist şi necomunicativ. Deşi mă durea sufletul să fac asta, i-am dat mereu sfaturi astfel încât să ajungă împreună cu ea, gândindu-mă în sinea mea că fericirea lui e tot ce contează. Pănă să se termine şi ultima vacanţă de vară înainte de facultate, eu ajunsesem în pragul nebuniei, nedormind nopţi în şir şi plângându-mi în pumni pentru viaţa pe care o am, păstrând în acelaşi timp cât puteam de bine, aparenţele pentru toţi oamenii din jurul meu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cu toate astea, prietenia mea cu Andrei a fost cel mai frumos lucru care mi s-a îmtâmplat până acum. Am învăţat de la el multe lucruri, şi bune, şi rele (de la el m-am apucat de fumat, dar şi de mers la sală). Am început să trag la şcoală mai tare, din dorinţa ca el să fie cât mai mândru de mine, am început să mă uit la South Park doar pentru ca el se uita, l-am convins pe el să se uite la Lost… ajunsesem să uit de mine, şi cred că e singura dată în viaţă când nu am fost de nici un fel egoist… aş fi făcut orice, aş fi dat orice… numai ca el să fie fericit.

Dar, evident, mă minţeam singur… şi în cele din urmă a trebuit să plecăm la facultate, şi puţin câte puţin, lucrurile s-au răcit. Privind în urmă, cred că e mai bine aşa. Sunt sigur că nu mai puteam continua mult în situaţia în care eram… îmi venea să ţip câteodată, dar nu puteam să zic nimic şi ţineam totul în mine. La sfârşit, realizasem deja că viaţa îmi scăpase de sub control, că am uitat de mine însumi, şi că trăiam o minciună.

Mi-a luat, însă, un an ca să pot să trec peste el. Chiar şi azi mă mai gândesc la el măcar odată la câteva zile, şi la vreo o lună-două, îl sun şi mai povestim. El a uitat de mine ceva mai repede… chiar dacă pretinde că oricând l-aş suna, dacă aş avea o problemă sau ceva, ar lăsa tot şi ar veni să mă ajute… nici nu îmi imaginez cum ar reacţiona dacă ar şti adevărul. Dar nu i-aş mai putea spune acum, e prea târziu… ar crede că sunt un om îngrozitor pentru că am ţinut ascuns ceva atât de mare, atâta timp… ar distruge şi ce a mai rămas din prietenia noastră. Şi sunt de acord: minciuna nu se iartă. Am plătit pentru că m-am minţit pe mine şi pe el.

Un an de zile, seară de seară, înainte să adorm… m-am gândit la el şi la tot ce am trăit împreună. În acelaşi timp, în acel an de „vindecare” am jurat: NEVER again!

Acum îmi pare aşa de demult… m-am îngropat din nou în muncă şi facultate, şi din când în când îmi lipsesc momentele când zâmbetul cuiva poate ţine loc şi de mâncare şi de somn… poate că aş putea să încep o relaţie, dar în acelaşi timp îmi e frică să sufăr. S-ar zice că la vârsta mea, un om ar trebui să ştie deja ce caută la o relaţie şi ce vrea de la viaţă… pentru că a învăţat din dramele adolescenţei. Dar tot ce am invăţat eu… am învăţat din iluzii. Sunt recunoscător, pentru ca astfel am ajuns cine sunt acum… şi fiecare experienţă m-a ajutat să devin un om mai bun, mai atent, mai responsabil… Ştiu bine ce am simţit şi nimeni nu poate să îmi spună că nu a fost real… dar a fost practic nebunie ce am făcut eu.

Am primit un răspuns la celalat articol, zicându-mi-se că poată că mă aştept la prea multe de la o relaţie. Are dreptate, dar cred că de fapt ceea ce caut eu se apropie mai mult de prietenie. Chiar dacă mereu există o şansă cât de mică să se întâmple, cred că ar fi pierdere de vreme să merg în club în căutarea unei astfel de relaţii. Dragostea trebuie să înceapă cu prietenie şi respect, iar astea se construiesc în timp! Iar în condiţiile în care eu nu am spus la nimeni in jur că sunt gay… n-are cum să se întâmple. Eu am răbdare… aştept… să termin licenţa şi să plec în străinătate.

Îmi spun asta în fiecare zi: dacă e să am o şansă la fericire aşa cum o visez eu… singurele şanse le am fiind sincer, şi fiind „out”. Iar în România, nu am curaj să fac asta. Într-o seară, l-am întrebat pe fratele meu… „Eşti de acord că fiecare om trebuie să îşi caute fericirea exact aşa cum o înţelege el, nu?”. Iar el a zâmbit, şi mi-a răspuns: „Au scris asta chiar şi în declaraţia de independenţă a SUA.”

Merg prin pustiu si numai vad calea dinaintea mea. Nu mai e nimeni sa ma indrume. Oare de ce? Oare chiar m-am ”ratacit”? Sau nu mai vreau sa fiu ”gasit”? Ma gandesc la viitor…pare asa de departe si de neatins. Cerul odata clar din Regatul meu e acum plumburiu si apasator.

Dar nu trebuie sa arat asta lumii nemiloase. Trebuie sa le rad in fata, sa fim prieteni sa ne bucuram impreuna, chiar daca doar ei se bucura, nu si eu.

De ce trebuie sa fie totul asa? De ce spun toti ca totul trebuies sa fie asa pentru ca asa este firesc? Cine poate sa-mi spuna ce inseamna firesc? Poate ca nimeni, poate ca toti… Pana atunci am sa-mi etalez ”fericirea” falsa celorlalti si am sa ma ”distrez” la maxim… se stieeee…. pe sistem turbat!

De mic am fost invatat sa fiu respectuos cu – toti chiar si cu cei mai mici ca mine… de ce oare? Pentru ca asa este firesc, damn it! … iar ne intoarcem la cuvantul ”firesc”. Cred ca incep sa dezvolt o fobie ptr el…:)).

Cum spuneam – am fost invatat sa respect dar nu cred ca la randul meu am fost respectat de catre cineva… nici de catre parinti (cum ar fi FIRESC), lol. Daca as incerca sa le spun despre orientarea mea… cred ca m-ar ucide in secunda 1. Si-au pus toate sperantele in mine si nu as vrea sa ii dezamagesc. Am ajuns la concluzia ca doar ceilalti conteaza (ma refer aici la cei apropiati mie), iar eu mai putin – spre deloc. Desi nu ar strica sa fiu mai egoist – I can’t,  e in codul meu genetic…

Incerc sa uit ”problema” mea prin munca mai multa… 24/7 daca se poate.Asa cred eu ca pot fi ”normal”. Dar stiu ca ma mint. Nu pot spune ca viata mea e chiar gri, poate era mai acum vreo 3 ani insa acum am dat cu niste nuante de alb peste si e ca noua…:)). Nu a mai ramas nimic caci totul e alb in mintea mea. Fara nimic perturbator. Mi-am clarificat ce vreau sa fac in viata, ce nu vrea sa fac, care sunt principiile dupa care ma ghidez si la ce pot sa ma astept de la ea…
Acum…cand scriu textul asta in care aberez fara noima imi vin in minte versurile:

All around me are familiar faces
worn out places
worn out faces
Bright and early for the daily races
going no where
going no where
Their tears are filling up their glasses
no expression
no expression
Hide my head i wanna drown my sorrow
no tomorrow
no tomorrow
And i find i kind of funny
i find it kind of sad
The dreams in which i’m dying are the best i’ve ever had
i find it hard to tell you
i find it hard to take
When people run in circles its a very very
Mad world
Mad world .
Da, este o lume nebuna… dar este lumea in care traim… asa ca putem sa aratam o doza de optimism… desi eu cred ca mi-am pierdut-o pe a mea….asta nu ma va opri sa continuu for eveeeeer!!!
In final: PEACE AND LOVE.

Viaţa până acum, pentru mine, nu a fost foarte uşoară, în sensul în care viaţa nimănui nu este uşoară, dar ar fi nedrept să spun că a fost grea. M-am născut şi am copilărit într-un oraş destul de mic (deşi foarte frumos) şi liniştit. M-am bucurat de o familie iubitoare, deşi destul de distantă (îmi vedeam destul de rar părinţii când eram mic). Chiar dacă am mers la o şcoală foarte bună, unde colegii mei primeau maşini de zeci de mii de euro cadou de ziua lor şi îşi făceau vacanţele în străinătate, faptul că mă descurcam foarte bine la învăţătură şi eram mereu liniştit şi prietenos cu cei din jur m-a ajutat să mă integrez în colectiv şi să strâng lângă mine un cerc de prieteni apropiaţi.

De când eram mic mi-am dat seama că ceva nu se potriveşte întocmai. În timp ce prietenii mei de joacă furau reviste erotice de la taţii lor, eu mă uitam la postere cu fotbalişti. Nu ştiam exact ce reprezintă ceea ce fac eu, dar m-am prins imediat că poate că ar fi mai bine să ţin asta pentru mine. Şi aşa am şi făcut. Am tăcut şi mi-am văzut de ale mele.

Cred că deja de mai bine de 15 ani îmi ascund sentimentele în mod conştient. Nu am spus nimănui, nici chiar celor mai apropiaţi prieteni, şi nici chiar fratelui meu, care ştiu că ţine la mine enorm şi care m-a ajutat în tot ceea ce am făcut, încă de când eram mic. Dar nu vreau să dau impresia că asta e ceva tragic. Nu am nici cea mai mică intenţie să mă consider o victimă. Viaţa mea sentimentală, precum şi înclinaţiile sexuale sunt doar o mică părticică din mine, şi simt că doar preocupările profesionale şi hobby-urile mă definesc cel mai bine. Prin urmare, sunt foarte respectat în mediul în care trăiesc, şi pun multă pasiune în ceea ce fac. Deşi e vorba de IT, iau destul de mult contact cu oamenii şi sunt poate dintre puţinii indivizi care în timpul pauzei de cafea, mai schimbă şi o vorbă despre postere cu concerte, destinaţii de concediu, sau benzile desenate satirice pe care le citesc.

Cred că orientarea mea sexuală m-a făcut să mă maturizez mai repede. Am înţeles înaintea celor de vârsta mea ce înseamnă cu adevărat „live and let live” şi am învăţat să apreciez oamenii numai după fapte, să încerc să le înţeleg şi lor punctul de vedere, să fac compromisuri, întocmai cum mi-aş fi dorit să se procedeze şi cum mine. Chestia asta m-a ajutat şi să fiu mai detaşat şi să judec la rece. Atunci când erau probleme serioase în jur, eu eram ultimul care se pierdea cu firea, şi primul care se oprea din făcut griji şi care punea mâna să repare problemele.

Din păcate, nimeni nu ne spune care este rolul nostru în societate atunci când suntem gay. Băieţii straight primesc sfaturi de la taţii lor cu privire la cum să se comporte cu prietenele lor, ştiu că trebuie să crească mari, să aibă succes financiar, să îşi găsească o fată pe care să o iubească şi în cele din urmă să întemeieze o familie. Ei ştiu cam la ce să se aştepte de la viaţă, ştiu în ce direcţie să se zbată.

În schimb, când vine vorba despre băieţii gay, lucrurile nu mai stau deloc aşa de simplu. Societatea în care trăim le bagă în cap două variante: că nu vor ajunge nimeni niciodată, că vor trăi nefericiţi şi singuri şi că vor muri de SIDA, SAU că se vor răscula împotriva societăţii, îşi vor petrece tinereţea drogându-se nopţile prin cluburi şi făcând sex cu străini şi, din nou, vor muri de SIDA.

Aspiraţiile mele nu prea intrau nicăieri în astea două modele. Eu vreau să fiu un om de succes, să fiu respectat, şi vreau ca atunci când ajung seara acasă să nu fiu singur. Nu vreau o relaţie pentru că vreau sex (mie, de exemplu, mi se pare respingătoare ideea de a fi bottom). Vreau o relaţie pentru că vreau să am cu cine să desfac o sticlă de şampanie când ceva merge foarte bine, pentru că vreau să aibă cine să dea o fugă până la farmacie să îmi cumpere un Paracetamol când am febră, pentru că vreau să am pentru cine să fac friptură sâmbătă seara, cu cine să povestesc înainte de culcare, cu cine să merg în concediu, şi de ce nu, să am pe cineva care să mă asculte atunci când lucrurile merg rău. Vreau pe cineva alături de care să fiu fericit.

În fine… în cele din urmă am înţeles că dacă e să nu fiu singur în viaţă, ar trebui să mă apuc să fac ceva în sensul acesta, pentru că nimic nu vine de la sine. Dar nu prea ştiam cum şi de unde să încep. Slavă Domnului, în ziua de azi există Internet, aşa că m-am pus să citesc despre experienţele celor ca mine. Întâi şi întâi am folosit chat-urile şi intram în vorbă cu oamenii de acolo. După aia mi-am dat seama că nu căutam unde trebuie ceea ce vroiam eu (discuţii serioase din care să îmi formez o părere despre locul meu în lume). 99% din discuţii ajungeau la sex după mai puţin de 10 replici. După ce m-am lămurit cu chat-ul, am zis să încerc altceva.

Şi am început să citesc blog-uri. Si am citit… şi după ce le-am exclus pe cele în care auto compătimirea este cuvântul predominant, (sorry, nu am nimic cu ei, dar sentimentul acesta nu îmi preia controlul asupra vieţii), la un moment dat am descoperit un blog al cuiva care vorbea foarte serios şi într-un mod care mi-a atras atenţia. Tipul trăia, poate, o experienţă similară cu a mea, şi am regăsit multe din gândurile mele aşternute acolo de el. Părea să îşi dorească aceleaşi lucruri, şi nu ştia de unde să înceapă.

Aşa că mi-am zis că în sfârşit am găsit pe cineva ca mine, şi pentru că avea postat ID-ul de messenger, i-am dat „Add” şi am început să vorbim. Şi a fost OK, primele câteva zile. Însă după vreo o săptămână, într-o seară, începe omul să mă ia la întrebări: dacă sunt virgin, cum îmi doresc să fac sex… etc. Şi pe măsură ce eu încercam să îi explic că nu am nici o intenţie să vorbesc despre asta cu un străin pe care l-am cunoscut pe net, el începea şi mai tare. Până la urmă m-am enervat şi l-am şters din listă. A mai trecut o vreme… eu mi-am mai văzut de ale mele… şi între timp aflu pur întâmplător de la o prietenă că are un coleg de facultate gay. Şi… curios din fire… am întrebat-o ce vorbeşte cu el… şi deşi tipa încerca să îl pună într-o lumină cât mai bună, practic ajungea la aceeaşi concluzie: omul e în fiecare săptămână cu altcineva. „Super”, am zis eu în mintea mea. „Din nou, uşuratic e cuvântul la ordinea zilei.” Şi am tăcut şi am zâmbit politicos.

Ultimul episod din acest lanţ de întâmplări este, cred eu, cel mai interesant. În cele din urmă, printr-o coincidenţă absolut întâmplătoare… primesc un ID de Messenger al cuiva care era cu un an mai mic decât mine. Intru eu în vorbă cu el… fără a mă aştepta la nimic, bineînţeles, şi sunt plăcut impresionat să descopăr că e un tip serios şi liniştit, cu preocupări normale, care se străduieşte să îşi găsească un loc în viaţă. Şi cum eu am un program îngrozitor de încărcat, reuşeam destul de greu să ne sincronizăm online, ceea ce pe mine mă întrista mult. În cele din urmă, am reuşit să vorbim într-o Duminică. El părea super încântat că mai schimbăm două cuvinte, eu la fel de fericit… şi vine în discuţie subiectul „arată-mi o poză cu tine”. Eu nu prea aveam de gând, mi se părea irelevant din vreme ce am zis de la început că as vrea întâi să ne cunoaştem, şi după aia o să vedem noi ce facem, dar după ce a insistat că vrea să vadă cu cine vorbeşte… OK… am zis eu… n-am nimic de pierdut… şi îi arăt câteva poze cu mine pe care le aveam pe calculatorul acela (din alea decupate special din poze mai mari, pentru avatarul de Yahoo). Poate că ar trebui să vă faceţi o idee şi despre cum arăt eu: nu arăt chiar ca şi colegii mei care merg la sală zilnic, dar îndrăznesc să spun că arăt destul de bine. Sunt îngrijit, tuns scurt, înalt… şi se pare că fetele mă invită destul de des în oraş – o situaţie oarecum nasoală pentru mine pentru ca trebuie să mă gândesc la tot felul de motive ca să le refuz politicos.

Oricum, îmi imaginez că partea cu schimbul de poze nu a mers foarte bine, pentru că după aia nu a mai dat nici un semn de viaţă. M-a supărat FOARTE tare faptul că deşi i-am explicat că vreau doar să am cu cineva vorbi, nici măcar asta nu a vrut, şi iar am fost eu naiv. Deşi logica îmi spune că am de-a face cu o coincidenţă nefericită, ajung să cred că pentru alţii, pretenţia la seriozitate este o minciună care ascunde dedesubt aceeaşi superficialitate de care fug mereu. Nu sunt genul care să aibă timp sau chef de jocuri mentale, de subînţelesuri, de minciuni… eu gândesc că lucrurile astea ar trebui să fie mult mai simple.

Nu ştiu cum voi proceda în viitor şi habar nu am unde să întâlnesc pe cineva care să intre în vorbă cu mine având în cap şi ceva de mai lungă durată decât patru întâlniri şi trei telefoane eşuate din partea mea. Eu sunt optimist, şi sunt convins că persoana potrivită pentru mine există undeva, acolo. Sunt puţin îngrijorat că dacă ne-am întâlni… nu ne-am recunoaşte, dar sper că în viitor voi avea puterea să spun lumii despre mine, şi sper ca până atunci să facă şi el la fel. Până una alta, îmi încarc energia ajutându-i cum pot pe fratele şi pe cumnata mea să îşi crească fetiţa. Eu probabil că nu voi avea copii niciodată, şi mi-ar place ca măcar ea să mă sune când o să aibă nevoie de bani sau o vorbă bună. În orice caz, ei sunt cea mai bună idee pe care o am despre noţiunea de familie.