Este miercuri seară…

Este miercuri seară, în mijlocul unei săptămâni aglomerate. Am venit de afară, unde plouă măruntel si linistit, si stau în sufragerie pe întuneric, cu un prosop uscat pe cap si cu Coldplay pe fundal.

Acum câteva ore eram la fosta facultate. Am fost invitat de un fost profesor să vorbesc despre un subiect “la modă” din industrie. Pot să spun cu mâna pe inimă că am fost putin emotionat să mă văd din nou într-una din sălile de curs în care atipeam asa cu spor student fiind.

Mirat putin de atentia pe care mi-au acordat-o, am început să mă gândesc în sinea mea cum stau în fata acestor studenti si le prezint niste lucruri atât de trecătoare încât probabil că nu vor mai fi de actualitate nici într-un an, în timp ce undeva în dreapta mea, prin geamul deschis, se văd pomii încărcati de flori si adie un miros proaspăt si cald de ploaie de vară… acela a fost momentul în care mi-am dat seama că m-am oprit de mai bine de cinci secunde.

As fi vrut să le spun mai degrabă că sunt naivi. Probabil asta stiu (sau bănuiesc) si ei. M-am uitat în sinea mea, în ochii lor… nu cu mult timp în urmă, undeva acolo eram si eu, încercând să îmi ascund singurătatea printre coli A4. Nu m-am putut abtine să nu mă gândesc că undeva în acea sală, printre cei 100 de studenti erau unul, sau poate doi, sau poate chiar mai multi, care ascund în interiorul lor o frică si un sentiment de inferioritate greu de controlat sau ignorat: cei gay.

Vroiam să le pot spune să meargă să se bucure de primăvară, să îsi simtă sângele fierbinte pulsând. Într-un fel, vroiam să le spun că nu totul în viată e ceea ce pare, dar că nimic nu este imposibil. M-am simtit ca un măscărici când am ajuns la finalul prezentării si m-au aplaudat, fără ca eu să le fi spus nici unul dintre acele lucruri.

Am plecat pe jos din facultate, prin ploaie, foarte deprimat. Vroiam să îmi aduc aminte de promisiunile pe care mi le-am făcut atunci cu privire la viata mea si pe care nu le-am îndeplinit. A fost unul dintre cele mai lungi drumuri spre casă pe care le-am făcut, si dacă nu îmi permiteam să plâng eu, atunci ploaia care îmi aluneca prin păr pe frunte si apoi pe obraji cu sigurantă făcea asta pentru mine.

Am ajuns într-un final acasă. S-a lăsat seara si e aproape întuneric, dar n-am aprins becul. Mi-am pus un prosop pe cap să mă usuc, mi-am făcut un ceai si mi-am pus niste muzică. Stau si mă gândesc de ce nu sunt multumit de modul cum a iesit totul.

Îmi aduc aminte cum, în studentie, un coleg mi-a mărturisit că e gay. El era incredibil de emotionat, si părea să fi ajuns la capătul puterilor. Nu îl mai văzusem niciodată atât de speriat. Pe de altă parte însă, a fost un soc si pentru mine. Nu stiam cum să reactionez, niciodată nu îmi imaginasem cum ar fi să îmi spună MIE altcineva că e gay, crezând că eu nu sunt.

Nu îmi aduc aminte exact ce am răspuns, primele fraze le-am rostit ca printr-un vis. A urmat apoi o discutie foarte lungă în care el încerca să îmi explice cum “noi”, cei straight nu întelegem. Nu i-am spus nimic despre mine, si poate că este mai bine că am făcut asa, pentru că în ochii lui, îi demonstrasem că si un băiat straight poate să îl asculte, să îl înteleagă si să îl linistească. Mi-a multumit pentru sprijin si din ziua aceea a fost – sau a părut – mai fericit si mai sigur pe el.

În realitate, probabil că doar am fost las. Pe de o parte eu nu eram pregătit să spun despre mine, iar pe de altă parte aveam un fel de reticentă fată de felul lui relativ feminin de a fi, si mă cam enerva în general. S-ar spune că aveam un soi de homofobie internă, care nu mi-a trecut nici acum: în ochii mei, un bărbat frumos nu este nici vopsit în cap, nici îmbrăcat în curcubeu, nici epilat, nici plin de piercing-uri… este doar un bărbat obisnuit, educat, bun la suflet, si care duce o viată sănătoasă.

În ultimul an a început să îmi placă de cineva. Glumim si vorbim mult, si îmi dă motive să îl apreciez zi de zi… părerea lui a ajuns să conteze mult pentru mine, si mai ales pentru că are vederi moderate si e foarte împăciuitor de felul său. Poate că de aia m-am si întristat, si poate că de aia si episodul cu facultatea mi-a adus aminte de acel coleg.

Constientizez că la un moment dat, va trebui să îmi calc pe inimă si să îi spun “stii, îmi place de tine”, pentru că nu vreau să trăiesc la nesfârsit din sperantă, si nu vreau să mă mai simt vreodată cum am făcut-o în liceu. Cunoscându-mă, am sanse mari să spun asta la nesfârsit unor bărbati straight care nu numai că nu vor întelege frumusetea sentimentului, dar s-ar putea să mă si jignească. Urât lucru. O fată bine crescută niciodată nu ar jigni un băiat care îi spune că o iubeste.

As vrea să am măcar curajul pe care l-a avut colegul meu de facultate. As vrea, mai mult decât orice, să pot să îl iau în brate si să simt că în sfârsit am pentru cine să mă dau jos din pat dimineata, nu doar să stau pe peronul metroului la Piata Romană si să privesc cu admiratie la cuplul de pe peronul opus care se tin tăcuti în brate si nu vor să se despartă nici după ce a venit metroul.

A fost OK cum am trăit până acum, dar la un moment dat, trebuie să mă pregătesc (măcar si sufleteste) de o schimbare.