Despre superficialitate

Numele meu este Martin şi am 22 ani. Sunt un tip obişnuit, destul de optimist, cu visuri, preocupări şi probleme ca oricine altcineva.

Viaţa până acum, pentru mine, nu a fost foarte uşoară, în sensul în care viaţa nimănui nu este uşoară, dar ar fi nedrept să spun că a fost grea. M-am născut şi am copilărit într-un oraş destul de mic (deşi foarte frumos) şi liniştit. M-am bucurat de o familie iubitoare, deşi destul de distantă (îmi vedeam destul de rar părinţii când eram mic). Chiar dacă am mers la o şcoală foarte bună, unde colegii mei primeau maşini de zeci de mii de euro cadou de ziua lor şi îşi făceau vacanţele în străinătate, faptul că mă descurcam foarte bine la învăţătură şi eram mereu liniştit şi prietenos cu cei din jur m-a ajutat să mă integrez în colectiv şi să strâng lângă mine un cerc de prieteni apropiaţi.

De când eram mic mi-am dat seama că ceva nu se potriveşte întocmai. În timp ce prietenii mei de joacă furau reviste erotice de la taţii lor, eu mă uitam la postere cu fotbalişti. Nu ştiam exact ce reprezintă ceea ce fac eu, dar m-am prins imediat că poate că ar fi mai bine să ţin asta pentru mine. Şi aşa am şi făcut. Am tăcut şi mi-am văzut de ale mele.

Cred că deja de mai bine de 15 ani îmi ascund sentimentele în mod conştient. Nu am spus nimănui, nici chiar celor mai apropiaţi prieteni, şi nici chiar fratelui meu, care ştiu că ţine la mine enorm şi care m-a ajutat în tot ceea ce am făcut, încă de când eram mic. Dar nu vreau să dau impresia că asta e ceva tragic. Nu am nici cea mai mică intenţie să mă consider o victimă. Viaţa mea sentimentală, precum şi înclinaţiile sexuale sunt doar o mică părticică din mine, şi simt că doar preocupările profesionale şi hobby-urile mă definesc cel mai bine. Prin urmare, sunt foarte respectat în mediul în care trăiesc, şi pun multă pasiune în ceea ce fac. Deşi e vorba de IT, iau destul de mult contact cu oamenii şi sunt poate dintre puţinii indivizi care în timpul pauzei de cafea, mai schimbă şi o vorbă despre postere cu concerte, destinaţii de concediu, sau benzile desenate satirice pe care le citesc.

Cred că orientarea mea sexuală m-a făcut să mă maturizez mai repede. Am înţeles înaintea celor de vârsta mea ce înseamnă cu adevărat „live and let live” şi am învăţat să apreciez oamenii numai după fapte, să încerc să le înţeleg şi lor punctul de vedere, să fac compromisuri, întocmai cum mi-aş fi dorit să se procedeze şi cum mine. Chestia asta m-a ajutat şi să fiu mai detaşat şi să judec la rece. Atunci când erau probleme serioase în jur, eu eram ultimul care se pierdea cu firea, şi primul care se oprea din făcut griji şi care punea mâna să repare problemele.

Din păcate, nimeni nu ne spune care este rolul nostru în societate atunci când suntem gay. Băieţii straight primesc sfaturi de la taţii lor cu privire la cum să se comporte cu prietenele lor, ştiu că trebuie să crească mari, să aibă succes financiar, să îşi găsească o fată pe care să o iubească şi în cele din urmă să întemeieze o familie. Ei ştiu cam la ce să se aştepte de la viaţă, ştiu în ce direcţie să se zbată.

În schimb, când vine vorba despre băieţii gay, lucrurile nu mai stau deloc aşa de simplu. Societatea în care trăim le bagă în cap două variante: că nu vor ajunge nimeni niciodată, că vor trăi nefericiţi şi singuri şi că vor muri de SIDA, SAU că se vor răscula împotriva societăţii, îşi vor petrece tinereţea drogându-se nopţile prin cluburi şi făcând sex cu străini şi, din nou, vor muri de SIDA.

Aspiraţiile mele nu prea intrau nicăieri în astea două modele. Eu vreau să fiu un om de succes, să fiu respectat, şi vreau ca atunci când ajung seara acasă să nu fiu singur. Nu vreau o relaţie pentru că vreau sex (mie, de exemplu, mi se pare respingătoare ideea de a fi bottom). Vreau o relaţie pentru că vreau să am cu cine să desfac o sticlă de şampanie când ceva merge foarte bine, pentru că vreau să aibă cine să dea o fugă până la farmacie să îmi cumpere un Paracetamol când am febră, pentru că vreau să am pentru cine să fac friptură sâmbătă seara, cu cine să povestesc înainte de culcare, cu cine să merg în concediu, şi de ce nu, să am pe cineva care să mă asculte atunci când lucrurile merg rău. Vreau pe cineva alături de care să fiu fericit.

În fine… în cele din urmă am înţeles că dacă e să nu fiu singur în viaţă, ar trebui să mă apuc să fac ceva în sensul acesta, pentru că nimic nu vine de la sine. Dar nu prea ştiam cum şi de unde să încep. Slavă Domnului, în ziua de azi există Internet, aşa că m-am pus să citesc despre experienţele celor ca mine. Întâi şi întâi am folosit chat-urile şi intram în vorbă cu oamenii de acolo. După aia mi-am dat seama că nu căutam unde trebuie ceea ce vroiam eu (discuţii serioase din care să îmi formez o părere despre locul meu în lume). 99% din discuţii ajungeau la sex după mai puţin de 10 replici. După ce m-am lămurit cu chat-ul, am zis să încerc altceva.

Şi am început să citesc blog-uri. Si am citit… şi după ce le-am exclus pe cele în care auto compătimirea este cuvântul predominant, (sorry, nu am nimic cu ei, dar sentimentul acesta nu îmi preia controlul asupra vieţii), la un moment dat am descoperit un blog al cuiva care vorbea foarte serios şi într-un mod care mi-a atras atenţia. Tipul trăia, poate, o experienţă similară cu a mea, şi am regăsit multe din gândurile mele aşternute acolo de el. Părea să îşi dorească aceleaşi lucruri, şi nu ştia de unde să înceapă.

Aşa că mi-am zis că în sfârşit am găsit pe cineva ca mine, şi pentru că avea postat ID-ul de messenger, i-am dat „Add” şi am început să vorbim. Şi a fost OK, primele câteva zile. Însă după vreo o săptămână, într-o seară, începe omul să mă ia la întrebări: dacă sunt virgin, cum îmi doresc să fac sex… etc. Şi pe măsură ce eu încercam să îi explic că nu am nici o intenţie să vorbesc despre asta cu un străin pe care l-am cunoscut pe net, el începea şi mai tare. Până la urmă m-am enervat şi l-am şters din listă. A mai trecut o vreme… eu mi-am mai văzut de ale mele… şi între timp aflu pur întâmplător de la o prietenă că are un coleg de facultate gay. Şi… curios din fire… am întrebat-o ce vorbeşte cu el… şi deşi tipa încerca să îl pună într-o lumină cât mai bună, practic ajungea la aceeaşi concluzie: omul e în fiecare săptămână cu altcineva. „Super”, am zis eu în mintea mea. „Din nou, uşuratic e cuvântul la ordinea zilei.” Şi am tăcut şi am zâmbit politicos.

Ultimul episod din acest lanţ de întâmplări este, cred eu, cel mai interesant. În cele din urmă, printr-o coincidenţă absolut întâmplătoare… primesc un ID de Messenger al cuiva care era cu un an mai mic decât mine. Intru eu în vorbă cu el… fără a mă aştepta la nimic, bineînţeles, şi sunt plăcut impresionat să descopăr că e un tip serios şi liniştit, cu preocupări normale, care se străduieşte să îşi găsească un loc în viaţă. Şi cum eu am un program îngrozitor de încărcat, reuşeam destul de greu să ne sincronizăm online, ceea ce pe mine mă întrista mult. În cele din urmă, am reuşit să vorbim într-o Duminică. El părea super încântat că mai schimbăm două cuvinte, eu la fel de fericit… şi vine în discuţie subiectul „arată-mi o poză cu tine”. Eu nu prea aveam de gând, mi se părea irelevant din vreme ce am zis de la început că as vrea întâi să ne cunoaştem, şi după aia o să vedem noi ce facem, dar după ce a insistat că vrea să vadă cu cine vorbeşte… OK… am zis eu… n-am nimic de pierdut… şi îi arăt câteva poze cu mine pe care le aveam pe calculatorul acela (din alea decupate special din poze mai mari, pentru avatarul de Yahoo). Poate că ar trebui să vă faceţi o idee şi despre cum arăt eu: nu arăt chiar ca şi colegii mei care merg la sală zilnic, dar îndrăznesc să spun că arăt destul de bine. Sunt îngrijit, tuns scurt, înalt… şi se pare că fetele mă invită destul de des în oraş – o situaţie oarecum nasoală pentru mine pentru ca trebuie să mă gândesc la tot felul de motive ca să le refuz politicos.

Oricum, îmi imaginez că partea cu schimbul de poze nu a mers foarte bine, pentru că după aia nu a mai dat nici un semn de viaţă. M-a supărat FOARTE tare faptul că deşi i-am explicat că vreau doar să am cu cineva vorbi, nici măcar asta nu a vrut, şi iar am fost eu naiv. Deşi logica îmi spune că am de-a face cu o coincidenţă nefericită, ajung să cred că pentru alţii, pretenţia la seriozitate este o minciună care ascunde dedesubt aceeaşi superficialitate de care fug mereu. Nu sunt genul care să aibă timp sau chef de jocuri mentale, de subînţelesuri, de minciuni… eu gândesc că lucrurile astea ar trebui să fie mult mai simple.

Nu ştiu cum voi proceda în viitor şi habar nu am unde să întâlnesc pe cineva care să intre în vorbă cu mine având în cap şi ceva de mai lungă durată decât patru întâlniri şi trei telefoane eşuate din partea mea. Eu sunt optimist, şi sunt convins că persoana potrivită pentru mine există undeva, acolo. Sunt puţin îngrijorat că dacă ne-am întâlni… nu ne-am recunoaşte, dar sper că în viitor voi avea puterea să spun lumii despre mine, şi sper ca până atunci să facă şi el la fel. Până una alta, îmi încarc energia ajutându-i cum pot pe fratele şi pe cumnata mea să îşi crească fetiţa. Eu probabil că nu voi avea copii niciodată, şi mi-ar place ca măcar ea să mă sune când o să aibă nevoie de bani sau o vorbă bună. În orice caz, ei sunt cea mai bună idee pe care o am despre noţiunea de familie.