Crăciunul în dulap…

Viata cu Martin, chapter 3:

E noaptea în a doua zi de Crăciun și eu stau răbdător într-un tren care pare că nu se grăbește nicăieri, deși se îndreaptă spre mult iubitul meu București. M-am așezat comod cu laptopul în brațe și cu picioarele întinse pe sub masă până sub scaunele libere din față – poziția mea eternă. Pe bancheta opusă stă, încă de când am plecat acum câteva ore din gară, un tip drăguț care pare atât de absorbit de joculețele flash de pe telefonul lui încât uită uneori și să se dea jos în stații ca să fumeze. E aproape blond (cel puțin comparativ cu mine), relativ slăbuț, și poartă niște ochelari care îi dau un aer de tocilar… per  ansamblu, semănăm destul de tare. Păcat că fumează, miroase în tot compartimentul.

Crăciunul, după cum reiese și din acest tablou, nu se mai compune de mult din zilele pline de magie lacare visez constant de mic copil. De când cu “dulapul”, Crăciunul a devenit din ce în ce mai frustrant, an de an.

Antes …
În săptămâna dinainte de Crăciun am fost plecat în străinătate să susțin un proiect pentru companie. Anticipasem cu emoție această călătorie, și ca să fiu sincer, nu neapărat din cauza proiectului în sine. Muncisem mult șI îmi cunoșteam borcanele, iar prezentarea a ieșit așa cum mi-am jucat-o în cap de nenumărate ori. Exista o altă dimensiune a
escapadei mele pe care o vroiam materializată: fie și pentru câteva zile, statutul de a fi “out”.

Imediat după ce mi-am aruncat bagajul în camera de hotel, am mâncat fugitiv niște biscuiți șI am plecat în oraș. Cinci minute așteptând autobuzul, zece minute încercând să îmi aduc aminte strada, câteva minute consultând numele magazinelor din zonă… in cele din urma am găsit librăria cu pricina și am intrat, plin de speranțe, să îmi caut cadoul de
Crăciun. Cel mai bun cadou pe care nimeni altcineva nu este în stare să mi-l cumpere deocamdată.

De fiecare dată când am ocazia să revin în acel oraș, mereu îmi îndrep pașii spre aceeași librărie de cartier, o prăvălie care pare liniștită și neinteresantă, cu o singură diferență: are o secțiune întreagă denumită Gay & Lesbian. De fiecare dată îmi cumpăr o carte de acolo. Majoritatea sunt în Engleză, și titlurile se schimbă rar, așa că de ceva vreme, am ajuns să le cunosc. Cu toate astea, nimic nu îmi face mai bine sufletește decât să stau priponit în fața peretelui de cărți și să citesc prefețe și coperți, făcându-le
poate în ciudă mamelor între două vârste care admiră interesul dat de mine pentru literatură, și apoi dispar indignate când le cad ochii pe titlul raftului. Același sentiment de mândrie aproape bețivă o am când vânzătorul de la casă zâmbește uimit o fracțiune de secundă atunci când realizează ce cod de bare a scanat, dar de altfel continuă firesc să îmi dea restul. Bag monedele în buzunar și plec grăbit… nu este timp de pierdut. Câteva străzi mai încolo este un bar, și am un prieten care mă așteaptă.

Nu, nu vă gândiți la prostii. Nu mergeam la o întâlnire. Prietenul cu pricina este barman, și este român. L-am cunoscut întâmplător, în facultate, când postase pe un forum o lista de filme gay care merită văzute, iar eu am venit cu alte sugestii, ceea ce a condus la un schimb inițial circumspect de adrese de yahoo și în cele din urmă la nopți întregi pierdute pe messenger povesting. Ne-am întâlnit doar de câteva ori la o cafea în viața reală, și de când a plecat în străinătate și s-a angajat acolo ca să își întrțină studiile, am mai vorbit doar sporadic. Cu toate astea, e o figură familiară, și mi-a fost adesea suport moral. De aceea, ardeam de nerăbdare să îl văd și să recuperăm puțin din timpul pierdut.

Din fericire, era puțin trecut de amiază așă că barul era relativ gol. Erau doar doi tipi la o masă de lângă geam, dar în rest nimeni. Am intrat și m-am așezat la tejghea, jucându-mă bine dspus cu suporturile pentru halbe. Câteva minute mai târziu, aud gălăgie din spate și îsi face intrarea prietenul meu, care se luminează la față atunci când mă vede: “You’re here!!”. După ce îmi pune în față un vin fiert din partea casei și ne punem reciproc la curent, încerc să îl ajut și eu cu ceva și mă pun să aprind lumănările de pe mese cu o brichetă. Între timp, mai intră un băiat la costum – mai tânăr ca mine – care ne saluta bine dispus. Îmi spune ca e un client de-al casei, care vine după serviciu, înainte să se aglomereze, ca să bea o bere și să mai schimbe o vorbă cu lumea. Ne întindem toți trei la povești și râdem destul de mult. Afară se lasă seara, iar eu decid că e vremea să plec ca să am timp să mă pregătesc pentru prezentarea de a doua zi dimineață. Prietenul meu își schimbă tura și vrea să ne plimbăm puțin pe sub decorațiile de Crăciun și să luăm castane prăjite. Între timp, începuse să se aglomereze oricum și era puțin prea multă gălagie pentru mine care eram nedormit deja de două zile.

… durantes …
După activitățile de la prezentare și tot ce a urmat, eram o epavă. Răcisem, și deșI m-am străduit să ascund asta și să par cât mai energic la activitățile de după, cafelele începeau să nu mă mai poată ține în picioare. Am plecat într-un final pe o ploaie amestecată cu zăpadă, grăbit ca să ajung la timp la aeroport și trist că mica mea excursie se terminase.

Mi-am petrecut seara în terminal, încercând să reflect la motivul pentru care nu am avut și eu curajul să plec din țară și promițându-mi că o să fac asta în curând, mestecând Strepsils și bând ceai fierbinte de la automat. Ca să treacă timpul mai repede, am decis să scot cartea și să încep să o citesc. M-am uitat o secundă la titlu… ironic în felul său, dar genial: “The best little boy in the world!”. O întorc pe verso să citesc referințele despre autor, fericit că am făcut o alegere bună, când aud în spatele meu un bărbat zicându-i băiatului său în Română: “hai mai repede, ce te fandosești ca o muiere!”. Nici nu plecasem încă, și deja îmi amintisem de homofobie. Am scos prevăzător un ziar și mi-am
învelit cartea într-o primă-pagină anonimă despre vremea execrabila.

Șase ore mai târziu, înfruntam eroic viscolul, încercând să ajung acasă de la aeroport, să îmi refac bagajul și să ajung la timp în Gara de Nord ca să prind trenul spre un crăciun fericit în familie. Hip-hip… hurray!

Împart o cantitate moderată și necesară de înjurături în stânga și în dreapta țiganilor de pe peron, ridic de pe locul meu pe tipul care se făcuse confortabil acolo, și cad din nou în
căteva ore de amorțire. Deja mă doar gâtul atât de tare că nu pot înghiți, și cred că o să fac și febră. Acum îmi pare rău că n-am rămas o zi în București ca să fac un duș fierbinte șI să dorm. Vreau sa dorm… Îmi trece prin cap să îl sun pe fratele meu, să îl întreb pe unde e. El a plecat deja cu mașina spre casă împreună cu cumnata mea și cu fetița lor, probabil chiar au ajuns… poate mă ia de la gară. Ultimul lucru pe care îl țin minte înainte să ațipesc este cum vroiam să scot telefonul din buzunar și să îl sun… nu am mai apucat.

Acasă era o atmosferă încinsă.
Fratele meu și cu părinții s-au certat chiar înainte să ajung eu, pe o temă stupidă. Mama se bucură că am ajuns, îmi pune de mâncare și încearcă să poarte o conversație… dar eu sunt rupt de oboseală și răspund mai mult indiferent. Mă duc în sufragerie și iau o sticlă de vin de sub pom, beau vreo trei degete din ea, șI mă așez pe canapea. Mă gândesc încet la librărie, la bar… la glume, la sentimentul de liniște… ce bine ar fi să am pe cineva aici pe canapea cu mine, să ne uităm la brad și să ațipim împreună sub clipitul instalației… îmi imaginez că am un prieten, care îmi șoptește să dorm liniștit, că el e acolo lângă mine…

Ma trezește cumnata mea. Iar am ațipit, și mi-a adus așternuturi să îmi fac patul. În fosta mea cameră au culcat-o pe fetiță. Oricum, prefer să dorm lângă brad. Duc sticla de vin în bucătărie să nu se verse din greșeală pe covor și apoi cad frânt – pentru a treia oară, dar de data asta mai organizat – pe tărâmul viselor.

A doua zi, îmi e mai bine. Mi-a trecut febra și nu mă mai ustură gâtul. Începe “distracția”. Oamenii când stau prea mult în casă fără activitate, se enervează reciproc. Nu trece mult, și certurile mă ajung și pe mine din urmă. Părinții mei au un stil de a face din toate nimicurile o tragedie. Eu nici măcar nu știu despre ce e vorba, dar încerc să par că urmăresc.

Tata face iar niște glume nasoale.
După ce cataloghează pe rând toate minoritățile, face referire și la gay. Mama spune să nu vorbim de gay de față cu fetița (oricum nu înțelege, nu vorbește încă). Încep să aud
definiții. Îmi vine sa mă ridic de la masă și să plec, dar nu pot. Nu pot să dau de bănuit. Doar mă enervez în sinea mea.

Pe seară ies puțin în oraș. Mă întâlnesc cu Andrei, tipul de care mi-a plăcut tot liceul și îi
dau cadoul pe care i-l pregătisem. E un nimic, abia costă 5 lei, dar e cadoul perfect. După toți acești ani, îl cunosc așa de bine încât știu exact ce i-ar place. Rămâne fără cuvinte. Îmi mulțumește din suflet, îmi spune că după toți acești ani, eu încă îl cunosc mai bine ca oricine. Mie îmi vine să îmi mușc buzele de ciudă că  mi-am petrecut un sfert de viață iubindu-l șI nu-i pot spune nici măcar acum. El îmi povestește de noua lui prietenă și de planurile de revelion. Zâmesc, dar de fapt doar mă amărăsc. Mă întreabă ce planuri am eu de revelion. Nu am. Îi spun că trebuie să plec, că am treabă. Vroiam doar să îl văd, mereu o să țin la el. Ne strângem mâna – durează vreo 10 secunde – ne uităm unul la altul… el ar vrea să mai stăm la o bere, eu mă întreb în gând oare când o să ne mai revedem… apoi ne luăm rămas bun.

Acasă iar mă amărăsc. Tatăl meu îmi zice că avea el nevoie de mașină. Îi spun că i-am pus benzină cadou de crăciun (de fapt, am pus fără să mă gândesc), dar tot e nervos. Mă gândesc că mai bine mă plimbam la munte de benzina aia. Îmi dau seama că nu aș avea cu cine. Nu am prieten, îmi aduc aminte de despărțirea de Andrei de acum 30 minute si mă întristez mai tare. Mă duc la fratele meu și îi zic că vreau să plec înapoi la București, să mă ducă la gară. Mama este oripilată vrea să mai stau. Începe să plângă că nu am mai fost acasă de șase luni. Mi se rupe inima, dar nu mai pot. Vreau liniște. Plec oricum.

… et depois.
Stau în tren și scriu povești. Tocmai am terminat cartea cumpărată acum câteva zile. E genială, și îmi pare rău că am terminat-o. O mai răsfoiesc de câteva ori, îmi aduc aminte de pasajele care m-au făcut să râd involuntar, și de cele care m-au făcut să mă întristez. E
povestea cuiva care a fost de mic băiatul retras, timid, bun la școală… dar ireversibil blocat în “dulap”. Titlul nu e ales întâmplător. Poate că Dumnezeu a vrut să mă ajute să îmi fac măcar eu singur un cadou de Crăciun bine meritat și mi-a scos în cale cartea aia, din tot raftul. Mă liniștește ideea. Meritam puțină liniște.

Eu iubesc Crăciunul… dar devine greu de suportat atunci cand nu te simți apreciat de oamenii cu care vrei să îl împărtășești.

Poate… intr-o zi o să am motiv să îmi fac propiul meu brad de Crăciun și o să am cu cine să ațipesc la povești privindu-l. Îmi imaginez o clipă cum ar fi ca tipul de lângă mine să îmi pună mâna pe umăr și să îmi spună “Crăciun fericit!”.

Right :)). Mai am două ore de drum, cred ca o să ma pun la un film.