Am inceput sa-mi pun niste intrebari cam pe la 18 ani, noaptea la televizor, cand se dezbracau in filme, barbati sexy bine facuti si frumosi. Imediat dupa satisfactia pe care mi-am cauzat-o singur, acea atractie pentru acelasi tip dezbracat a disparut. Important este de mentionat ca inainte de atractia mea pentru tipi, am facut deja sex cu o tipa. Dupa un an si jumatate cu repetate obiceiuri de noapte, am descoperit un tip care era gay, cam de-ovarsta cu mine, era gay deschis, asa ca am vorbit cu el.

El m-a invitat la o petrecere mai privata unde puteam sa experimentez. Toti erau foarte de treaba cu mine sincer ma asteptam la ceva mai vulgar, dar se si vedea pe fata mea ca eram “virgin”in ale a fi gay. La un momentdat am decis hai sa vad daca sunt sau nu in stare si am tras intai si-o bere. Tipu era foarte relaxat si s-a intins foarte provocator pe canapea, asteptand avionul saintre in hangar.

Dar atunci mi-am dat seama, nu eram cu adevarat atras de barbati, ci este o fantezie. De atunci si pana acum am avut destule fete, dar in timpul liber cand ma apuca imi mai vine sa ma masturbez la postere sexy Men’s Health,si am mai incercat sa fiu atras de barbati in persoana, aproape de mine dar nu sunt atras.

Se pare ca ador fetele, imi place sa fac sex cu ele, nu sunt atras de baieti dar se pare ca ma masturbez la postere cu barbati, de ce?Multumesc!

Acum câteva ore eram la fosta facultate. Am fost invitat de un fost profesor să vorbesc despre un subiect “la modă” din industrie. Pot să spun cu mâna pe inimă că am fost putin emotionat să mă văd din nou într-una din sălile de curs în care atipeam asa cu spor student fiind.

Mirat putin de atentia pe care mi-au acordat-o, am început să mă gândesc în sinea mea cum stau în fata acestor studenti si le prezint niste lucruri atât de trecătoare încât probabil că nu vor mai fi de actualitate nici într-un an, în timp ce undeva în dreapta mea, prin geamul deschis, se văd pomii încărcati de flori si adie un miros proaspăt si cald de ploaie de vară… acela a fost momentul în care mi-am dat seama că m-am oprit de mai bine de cinci secunde.

As fi vrut să le spun mai degrabă că sunt naivi. Probabil asta stiu (sau bănuiesc) si ei. M-am uitat în sinea mea, în ochii lor… nu cu mult timp în urmă, undeva acolo eram si eu, încercând să îmi ascund singurătatea printre coli A4. Nu m-am putut abtine să nu mă gândesc că undeva în acea sală, printre cei 100 de studenti erau unul, sau poate doi, sau poate chiar mai multi, care ascund în interiorul lor o frică si un sentiment de inferioritate greu de controlat sau ignorat: cei gay.

Vroiam să le pot spune să meargă să se bucure de primăvară, să îsi simtă sângele fierbinte pulsând. Într-un fel, vroiam să le spun că nu totul în viată e ceea ce pare, dar că nimic nu este imposibil. M-am simtit ca un măscărici când am ajuns la finalul prezentării si m-au aplaudat, fără ca eu să le fi spus nici unul dintre acele lucruri.

Am plecat pe jos din facultate, prin ploaie, foarte deprimat. Vroiam să îmi aduc aminte de promisiunile pe care mi le-am făcut atunci cu privire la viata mea si pe care nu le-am îndeplinit. A fost unul dintre cele mai lungi drumuri spre casă pe care le-am făcut, si dacă nu îmi permiteam să plâng eu, atunci ploaia care îmi aluneca prin păr pe frunte si apoi pe obraji cu sigurantă făcea asta pentru mine.

Am ajuns într-un final acasă. S-a lăsat seara si e aproape întuneric, dar n-am aprins becul. Mi-am pus un prosop pe cap să mă usuc, mi-am făcut un ceai si mi-am pus niste muzică. Stau si mă gândesc de ce nu sunt multumit de modul cum a iesit totul.

Îmi aduc aminte cum, în studentie, un coleg mi-a mărturisit că e gay. El era incredibil de emotionat, si părea să fi ajuns la capătul puterilor. Nu îl mai văzusem niciodată atât de speriat. Pe de altă parte însă, a fost un soc si pentru mine. Nu stiam cum să reactionez, niciodată nu îmi imaginasem cum ar fi să îmi spună MIE altcineva că e gay, crezând că eu nu sunt.

Nu îmi aduc aminte exact ce am răspuns, primele fraze le-am rostit ca printr-un vis. A urmat apoi o discutie foarte lungă în care el încerca să îmi explice cum “noi”, cei straight nu întelegem. Nu i-am spus nimic despre mine, si poate că este mai bine că am făcut asa, pentru că în ochii lui, îi demonstrasem că si un băiat straight poate să îl asculte, să îl înteleagă si să îl linistească. Mi-a multumit pentru sprijin si din ziua aceea a fost – sau a părut – mai fericit si mai sigur pe el.

În realitate, probabil că doar am fost las. Pe de o parte eu nu eram pregătit să spun despre mine, iar pe de altă parte aveam un fel de reticentă fată de felul lui relativ feminin de a fi, si mă cam enerva în general. S-ar spune că aveam un soi de homofobie internă, care nu mi-a trecut nici acum: în ochii mei, un bărbat frumos nu este nici vopsit în cap, nici îmbrăcat în curcubeu, nici epilat, nici plin de piercing-uri… este doar un bărbat obisnuit, educat, bun la suflet, si care duce o viată sănătoasă.

În ultimul an a început să îmi placă de cineva. Glumim si vorbim mult, si îmi dă motive să îl apreciez zi de zi… părerea lui a ajuns să conteze mult pentru mine, si mai ales pentru că are vederi moderate si e foarte împăciuitor de felul său. Poate că de aia m-am si întristat, si poate că de aia si episodul cu facultatea mi-a adus aminte de acel coleg.

Constientizez că la un moment dat, va trebui să îmi calc pe inimă si să îi spun “stii, îmi place de tine”, pentru că nu vreau să trăiesc la nesfârsit din sperantă, si nu vreau să mă mai simt vreodată cum am făcut-o în liceu. Cunoscându-mă, am sanse mari să spun asta la nesfârsit unor bărbati straight care nu numai că nu vor întelege frumusetea sentimentului, dar s-ar putea să mă si jignească. Urât lucru. O fată bine crescută niciodată nu ar jigni un băiat care îi spune că o iubeste.

As vrea să am măcar curajul pe care l-a avut colegul meu de facultate. As vrea, mai mult decât orice, să pot să îl iau în brate si să simt că în sfârsit am pentru cine să mă dau jos din pat dimineata, nu doar să stau pe peronul metroului la Piata Romană si să privesc cu admiratie la cuplul de pe peronul opus care se tin tăcuti în brate si nu vor să se despartă nici după ce a venit metroul.

A fost OK cum am trăit până acum, dar la un moment dat, trebuie să mă pregătesc (măcar si sufleteste) de o schimbare.

Povestea trezirii mele la realitate începe, cred, prim clasa a 7-a… când într-o dimineaţă foarte rece de toamnă, venind la şcoală… am făcut cunoştinţă cu un băiat mai mare ca mine (întârziaserăm amândoi şi trebuia să aşteptăm până la prima pauză ca să putem intra în şcoală – directorul simpatiza, se vede, cu dictatura). Am schimbat doar câteva cuvinte… dar cred ca pentru prima oară în viaţa mea, am simţit atunci că nu îmi pot lua ochii de la cineva. Sigur, şi până atunci mai întorsesem capul după câte cineva pe stradă… dar niciodată nu mă simţisem atât de vrăjit… pur şi simplu mă fascina. Chiar şi în ziua de azi cred că are cele mai frumoase trăsături pe care le-am văzut vreodată la cineva… atât de tare m-a impresionat. Am schimbat câteva cuvinte, am aflat că e în clasa 11, am glumit un pic pe seama directorului şi cam asta a fost tot. În fine… a venit pauza, am mers în clasă, dar restul zilei m-am tot gândit la asta. Îl mai vedeam câteodată prin şcoală… dar nu ştiam nimic despre el, şi deşi mă chinuiam să nu mă uit mereu la el… îmi era foarte greu. Apoi vrând-nevrând… am uitat în cele din urmă despre asta si lucrurile s-au întors la rutină.

Un an mai târziu… a venit clasa 8-a, si nu mi-am putut crede ochilor cand, la prima oră de educaţie fizică… am descoperit că cealaltă clasă de pe terenul de fotbal era chiar chiar clasa lui. După vreo opt luni în care mă întorsesem la indiferenţă… viaţa mă ajunsese din nou din urmă. Nu mi-a fost uşor să întru în vorbă cu el, dar înainte să îmi dau bine seama… petreceam după amieze întregi gândindu-mă la subiecte de conversaţie. Şi am stat ore întregi povestind… am aflat că îl cheamă Mircea şi că era destul de pasionat de educaţia fizică şi megea la competiţii (deşi niciodată nu cred că a participat efectiv la ora de sport), iar eu eram disperat după matematică, şi cu toate astea… am descoperit cu surprindere că reuşeam să vorbim câte o oră întreagă despre hobby-uri sau alte preocupări… îl respectam enorm (şi am descoperit mai târziu că şi colegii lui îl respectau) şi chiar şi astăzi mă mai gândesc la el ca la un model în viaţă. Pur şi simplu avea un farmec imposibil de descris. Cred că era cel mai straight tip din şcoală, şi totuşi în el am găsit prima persoană din afara familiei care să vrea să mă asculte şi să îmi dea sfaturi, iar eu eram fascinat de aerul de maturitate şi responsabilitate pe care îl degaja (era un copil şi el, dar la vârsta aia, patru ani fac toată diferenţa).

Experienţa asta a avut un impact profund asupra mea. Până atunci avusesem indiferenta copilăriei, şi frică de maturizare… Într-o seară, însă, eram doar eu şi tatăl meu în maşină (Ar trebui să spun aici că părinţii mei au încercat ani de zile să mă convingă să îmi pun aparat dentar, şi eu privisem mereu cu reticenţă acest lucru). Trebuia să mă lase la un coleg acasă şi apoi să plece mai departe la serviciu, dar ne-am oprit la un semafor într-un ambuteiaj imens şi stăteam acolo. El era cam plctisit şi tot schimba postul de radio. La un moment dat, din senin, fără să mă întorc măcar spre el, am zis… „ştii… m-am tot gândit, şi vreau să îmi pun aparat dentar”.  A fost momenul în care m-am dedicat sufleteşte – în sfârşit – vieţii mele, şi momentul în care m-am dedicat scopului de a deveni un om mai bun şi pentru prima oară am vrut să arăt bine… ca Mircea. Clasa a 8-a s-a terminat mai apoi… a plecat şi el la facultate şi nu l-am mai văzut de atunci (pe vremea aia abia auzisem de Messenger), iar eu am rămas în faţă cu perspectiva liceului… 4 ani despre care el îmi povestise multe, dar pe care urma să îi descopăr.

Liceul a pornit oarecum cu stângul… chiar înainte de prima zi de şcoală din clasa a 9-a am aflat ca fratele meu trebuie sa se opereze, şi am fost în primele săptămâni foarte îngrijorat şi speriat… nu prea aveam chef de vorbit cu noii colegi… şi simţeam un gol imens în viaţa mea, care deodată fusese invadat de un teren necunoscut. Dar lucrurile au revenit încet-încet la normal, şi am revenit din nou la rutina mea… însă de această dată nu mai era dominată de indiferenţă. Acum nu mai învăţam matematică de dragul matematicii, o făceam pentru că vroiam să fiu un om mai bun… şi dacă Mircea ar auzi de mine într-o bună zi, să mă privească admirativ. Fără să conştientizez, făceam lucrurile pentru mine.

Şi lucrurile au continuat aşa… monoton… încă doi ani. Îmi mergea bine, mă împrietenisem cu toţi colegii… aveam o gramada de satisfacţii şi la şcoală… dar undeva, în adâncul meu, ştiam că lipseşte ceva. Nu mai ajungea doar să fac lucrurile doar pentru mine. Pe nesimţite, s-a întâmplat următorul moment decisiv în viaţa mea: prietenia cu Andrei.

Andrei era un tip destul de popular în clasă, dar nu îl privisem niciodată ca pe mai mult de un coleg. Nu mi se păruse niciodată în mod deosebit de frumos… sau urât… sau altcumva… însă prin clasa 11 am început întâmplător să vorbim. Mult. Şi ideea e că fiecare avea câte un hobby, şi cred că am găsit fiecare în celălalt pe cineva care să ne asculte ore în şir despre interesele noastre. După câteva luni, pe lângă maşini, condus, matematică, pescuit şi alte asemenea, am început să vorbim şi despre chestii mai personale, şi să mai ieşim şi la o bere… şi lucrurile au continuat pe nesimţite până într-o seară mi-am dat seama: sunt îndrăgostit de Andrei. Ce a urmat, aş putea descrie sumar ca fiind cel mai fericit, şi totodată trist an din viaţa mea. Andrei era, ca şi Mircea, straight, şi niciodată nu am vrut  să îi spun că ţin la el… fie de frică, fie pentru că ţineam mai mult ca la orice la prietenia noastră, aşa cum era ea. Pe măsură ce se apropia sfârşitul liceului, fericirea mea s-a transformat în agonie, ştiind că o să mergem la facultate în oraşe diferite. În acelaşi timp, aşa cum era de aşteptat, el suferea din dragoste pentru o fată, şi devenise trist şi necomunicativ. Deşi mă durea sufletul să fac asta, i-am dat mereu sfaturi astfel încât să ajungă împreună cu ea, gândindu-mă în sinea mea că fericirea lui e tot ce contează. Pănă să se termine şi ultima vacanţă de vară înainte de facultate, eu ajunsesem în pragul nebuniei, nedormind nopţi în şir şi plângându-mi în pumni pentru viaţa pe care o am, păstrând în acelaşi timp cât puteam de bine, aparenţele pentru toţi oamenii din jurul meu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cu toate astea, prietenia mea cu Andrei a fost cel mai frumos lucru care mi s-a îmtâmplat până acum. Am învăţat de la el multe lucruri, şi bune, şi rele (de la el m-am apucat de fumat, dar şi de mers la sală). Am început să trag la şcoală mai tare, din dorinţa ca el să fie cât mai mândru de mine, am început să mă uit la South Park doar pentru ca el se uita, l-am convins pe el să se uite la Lost… ajunsesem să uit de mine, şi cred că e singura dată în viaţă când nu am fost de nici un fel egoist… aş fi făcut orice, aş fi dat orice… numai ca el să fie fericit.

Dar, evident, mă minţeam singur… şi în cele din urmă a trebuit să plecăm la facultate, şi puţin câte puţin, lucrurile s-au răcit. Privind în urmă, cred că e mai bine aşa. Sunt sigur că nu mai puteam continua mult în situaţia în care eram… îmi venea să ţip câteodată, dar nu puteam să zic nimic şi ţineam totul în mine. La sfârşit, realizasem deja că viaţa îmi scăpase de sub control, că am uitat de mine însumi, şi că trăiam o minciună.

Mi-a luat, însă, un an ca să pot să trec peste el. Chiar şi azi mă mai gândesc la el măcar odată la câteva zile, şi la vreo o lună-două, îl sun şi mai povestim. El a uitat de mine ceva mai repede… chiar dacă pretinde că oricând l-aş suna, dacă aş avea o problemă sau ceva, ar lăsa tot şi ar veni să mă ajute… nici nu îmi imaginez cum ar reacţiona dacă ar şti adevărul. Dar nu i-aş mai putea spune acum, e prea târziu… ar crede că sunt un om îngrozitor pentru că am ţinut ascuns ceva atât de mare, atâta timp… ar distruge şi ce a mai rămas din prietenia noastră. Şi sunt de acord: minciuna nu se iartă. Am plătit pentru că m-am minţit pe mine şi pe el.

Un an de zile, seară de seară, înainte să adorm… m-am gândit la el şi la tot ce am trăit împreună. În acelaşi timp, în acel an de „vindecare” am jurat: NEVER again!

Acum îmi pare aşa de demult… m-am îngropat din nou în muncă şi facultate, şi din când în când îmi lipsesc momentele când zâmbetul cuiva poate ţine loc şi de mâncare şi de somn… poate că aş putea să încep o relaţie, dar în acelaşi timp îmi e frică să sufăr. S-ar zice că la vârsta mea, un om ar trebui să ştie deja ce caută la o relaţie şi ce vrea de la viaţă… pentru că a învăţat din dramele adolescenţei. Dar tot ce am invăţat eu… am învăţat din iluzii. Sunt recunoscător, pentru ca astfel am ajuns cine sunt acum… şi fiecare experienţă m-a ajutat să devin un om mai bun, mai atent, mai responsabil… Ştiu bine ce am simţit şi nimeni nu poate să îmi spună că nu a fost real… dar a fost practic nebunie ce am făcut eu.

Am primit un răspuns la celalat articol, zicându-mi-se că poată că mă aştept la prea multe de la o relaţie. Are dreptate, dar cred că de fapt ceea ce caut eu se apropie mai mult de prietenie. Chiar dacă mereu există o şansă cât de mică să se întâmple, cred că ar fi pierdere de vreme să merg în club în căutarea unei astfel de relaţii. Dragostea trebuie să înceapă cu prietenie şi respect, iar astea se construiesc în timp! Iar în condiţiile în care eu nu am spus la nimeni in jur că sunt gay… n-are cum să se întâmple. Eu am răbdare… aştept… să termin licenţa şi să plec în străinătate.

Îmi spun asta în fiecare zi: dacă e să am o şansă la fericire aşa cum o visez eu… singurele şanse le am fiind sincer, şi fiind „out”. Iar în România, nu am curaj să fac asta. Într-o seară, l-am întrebat pe fratele meu… „Eşti de acord că fiecare om trebuie să îşi caute fericirea exact aşa cum o înţelege el, nu?”. Iar el a zâmbit, şi mi-a răspuns: „Au scris asta chiar şi în declaraţia de independenţă a SUA.”

Merg prin pustiu si numai vad calea dinaintea mea. Nu mai e nimeni sa ma indrume. Oare de ce? Oare chiar m-am ”ratacit”? Sau nu mai vreau sa fiu ”gasit”? Ma gandesc la viitor…pare asa de departe si de neatins. Cerul odata clar din Regatul meu e acum plumburiu si apasator.

Dar nu trebuie sa arat asta lumii nemiloase. Trebuie sa le rad in fata, sa fim prieteni sa ne bucuram impreuna, chiar daca doar ei se bucura, nu si eu.

De ce trebuie sa fie totul asa? De ce spun toti ca totul trebuies sa fie asa pentru ca asa este firesc? Cine poate sa-mi spuna ce inseamna firesc? Poate ca nimeni, poate ca toti… Pana atunci am sa-mi etalez ”fericirea” falsa celorlalti si am sa ma ”distrez” la maxim… se stieeee…. pe sistem turbat!

De mic am fost invatat sa fiu respectuos cu – toti chiar si cu cei mai mici ca mine… de ce oare? Pentru ca asa este firesc, damn it! … iar ne intoarcem la cuvantul ”firesc”. Cred ca incep sa dezvolt o fobie ptr el…:)).

Cum spuneam – am fost invatat sa respect dar nu cred ca la randul meu am fost respectat de catre cineva… nici de catre parinti (cum ar fi FIRESC), lol. Daca as incerca sa le spun despre orientarea mea… cred ca m-ar ucide in secunda 1. Si-au pus toate sperantele in mine si nu as vrea sa ii dezamagesc. Am ajuns la concluzia ca doar ceilalti conteaza (ma refer aici la cei apropiati mie), iar eu mai putin – spre deloc. Desi nu ar strica sa fiu mai egoist – I can’t,  e in codul meu genetic…

Incerc sa uit ”problema” mea prin munca mai multa… 24/7 daca se poate.Asa cred eu ca pot fi ”normal”. Dar stiu ca ma mint. Nu pot spune ca viata mea e chiar gri, poate era mai acum vreo 3 ani insa acum am dat cu niste nuante de alb peste si e ca noua…:)). Nu a mai ramas nimic caci totul e alb in mintea mea. Fara nimic perturbator. Mi-am clarificat ce vreau sa fac in viata, ce nu vrea sa fac, care sunt principiile dupa care ma ghidez si la ce pot sa ma astept de la ea…
Acum…cand scriu textul asta in care aberez fara noima imi vin in minte versurile:

All around me are familiar faces
worn out places
worn out faces
Bright and early for the daily races
going no where
going no where
Their tears are filling up their glasses
no expression
no expression
Hide my head i wanna drown my sorrow
no tomorrow
no tomorrow
And i find i kind of funny
i find it kind of sad
The dreams in which i’m dying are the best i’ve ever had
i find it hard to tell you
i find it hard to take
When people run in circles its a very very
Mad world
Mad world .
Da, este o lume nebuna… dar este lumea in care traim… asa ca putem sa aratam o doza de optimism… desi eu cred ca mi-am pierdut-o pe a mea….asta nu ma va opri sa continuu for eveeeeer!!!
In final: PEACE AND LOVE.

Inlantuit… pierdut in zare, ma-nec intr-un ocean de minciuni. Ma comport ca EI… dar ma ascund ca un las in neputinta mea de a face ceva. Mananc ca EI… dar ma inec cu regrete nesfarsite. Merg ca EI, dar sunt doar un nebun pe o tabla de sah, intr-o partida fals jucata de REGE.

Inlantuit… incerc sa urc dealul curajului dar ma pravalesc la vale imediat ce sunt aproape cu un pas de varf. Inutil efortul meu mental. Inchis intr-o cutie de sticla vad cum trece pe langa mine… viata. Imi pare rau daca am facut ingerii sa planga… lacrimi reci se scurg din luna pe fata mea falsa. Nu pot sa ma sterg… nu vreau sa ma sterg!

Inlantuiti… in humea LOR, suntem priviti ca o molima. Dar oare nu EI sunt adevarata molima? Ce-au facut cu legile lor sfinte? Si-au batut joc de ele… Sa un ucizi s-a transformat in ’Sa nu ucizi…fara regrete! Oare cati au murit dintre NOI – stigmatizati de EI? Multi… Oare cand OR sa se opreasca? Niciodata… Oare cand VOM fi acceptati in lumea lor normala? Niciodata…

Inlantuit… in stare muribunda… vreau sa evadez din MINE. Insa un pot, nu o sa pot, nu vreau sa pot. Nu vreau sa suport consecintele amarnicei mele greseli, vreau doar LINISTE.

Inlantuit… prin vene imi curge veninul dulce al obedientei… as vrea sa fac transfuzie de personalitate cu ALTCINEVA. Poate defapt eu nici nu traiesc, sunt doar o entitate captiva in corpurile CELORLALTI.

Inlantuit… sunt doar  umbra unui OM, pribeag prin Palatul Gandurilor inlantuite de frica. Orbecai prin crepuscul si tot dau de EI….nu mai vreau, vreau sa sparg oglinda cu imaginea LOR dar un gasesc Puterea.

Inlantuit… am sa ma metamorfozez in NORMAL… in lumea LOR ,pana cand NOI vom fi acceptati NORMALI in lumea NOASTRA….a TUTUROR!

Si de se va intampla asta ne vom plimba de mana prin Gradina mea…de pe strada TOLERANTEI.

,semnat
un Trecator prin Pustiu.

Mesajele tale le astept in fiecare moment iar unele imi provoaca un gol in stomac, un gol greu de explicat in cuvinte, caci fiecare cuvant pe care il citesc ma conecteaza mai mult cu tine…

De fiecare data cand aud tonul tau de apel inima imi bate mai tare iar atunci cand iti aud vocea simt o pace interioara greu de descries, minutele pe care le vorbim ma fac sa uit de tot si de toate, sunt doar eu si cu tine si nimic nu mai conteaza. Iti savurez fiecare cuvant si il pastrez proaspat in minte ca sa te am aproape de mine cat mai mult timp…

Dorul de tine si distanta m’au facut sa imi dau seama ca iubirea nu tine cont de geografie, varsta sau sex. Ea vine atunci cand trebuie, ne salveaza sufletele, ne face mai buni, mai optimisti si cu singuranta mult mai fericiti

Am crezut ca atunci cand iubesti si esti iubit ai parte de ceva rar ce trebuie pastrat. Acum sunt sigura ca nu iti dai seama de nimic. Ma simt imobilizata si simt ca am renuntat sa lupt si ca pot sa iubesc fara sa fac nimic defapt pentru asta si in plus, cand ma uit la felul neglijent cu care mi-a decorat camera, total.

Sa ne intrebam atunci ce dracu facem?,  daca toate astea vor avea un final. M-am saturat de intrebari sau de nevoia de a gasi explicatie in gesturile oamenilor. Cu tine pot sa merg pe strada in pijama doar pentru ca am impresia ca nu mai exista nimeni. Si m-am julit la cot – nu la inima, habar nu aveam unde erai tu.

Prea mult verde in jur si prea mult foc in venele mele. Se cere o ninsoare iubito, o zapada mare sa imi topeasca toata caldura asta din suflet sa ma lase fara transpiratie, nu mai suport sa transpir din dorinta. Mi-ai muscat buza de sus din toata inima si stiu ca iti vine uneori sa ma strangi de gat iar eu am sa imi gust sangele intodeauna cu uimire.

Cat de tare poti tu sa ma iubesti? Eu am nevoie de polul sud cand dormi langa mine. Te superi oare pentru ca nu imi pot controla asa de bine dorinta sau pentru ca doar seara si dimineata te prind la mine in brate? Eu nu mai am contur si aduna-ma odata. Tu nu esti o vitrina la care sa se uite nimeni, tu, asa cum te vad eu.Chiar te rog sa stingi lumina! Eu iti vad zambetul pe intuneric. Ma trezesc departe cu o piatra albastra in buzunar, arunc piatra in apele care te tulbura fara sa stiu daca valul asta are sa ma poarte departe de lumea asa cum o stiu eu, la picioarele mele. Da, lumea astea are doua burice sau poate un singur suflet si doua inimi sau poate un trandafir galben si irisi albastri, cel mai distins dintre buchete. Dor imi este doar de vodca si de sucul de portocale.Le-am uitat la tine.

Dintre critici tu lovesti mai tare, in dorinta te joci, joaca-te iubito, protejeaza-te in gand, evoluezi la trapez fara plasa de siguranta, eu am sa te prind. Sa nu ma lasi sa nu te surprind, sa nu ma lasi sa nu ma enervez, provoaca-ma iubito. Eu vreau sa lupt pentru tine strategic si cu sange rece iar tu draga mea lupta cu orice altceva pentru ca nu am sa ma impart, nici in trecut – nici in viitor, am sa ofer momentului valoarea eterna a unei cautari care dureaza de ceva timp. Nu pot sa mai disting noaptea de zi si ieri a rasarit luna de dimineata cand tu inca ma aveai pe buze, iti zambesc pentru ca reactionez cretin, as sta o viata in ploaie, in ninsoare, pe un munte, plin de verde, asa cum poate inca nu banuiesti.

Nu imi aduc aminte niciodata sa realizez pe moment ca as vrea eternitate, nici macar fotografiile nu cuprind secunda, nici macar gandul meu nu percepe profunzimea. Poate sunt o pisholoaga dar sunt a ta .Pacatuiesti atunci cand nu crezi in mine, nimic nu este mai amar ca amagirea, nu? Lasa-te sa visezi desteapt-o!! Eu nu vreau sa ma lupt cu tine, eu vreau sa te iubesc.

Lasa-ma sa iti conturez fata si visele sa imi devina realitate, lasa-ma sa te iubesc.

Femeile – asemenea unor sticle de vin, invechite si fabricate dupa traditii vechi dar degustate de oricine cucereste prin unicitate si prin sufletul acelui care a inventat-o, sticla de vin sau femeia?

Sa va spun ceva despre mine sau despre ce imi place sa cred ca sunt atunci cand imi trec buricul degetului mare peste obrazul fin. Eu niciodata nu am agatat pe cineva de pe acest site, nu am incercat sa cuceresc sau nu am facut niciodata sex cu mai mult de o persoana. Eu credeam ca experienta conteaza si desi am pastrat intodeauna numarul iubitelor pe care il stiu cu exactitate si unicitatea fiecareia am ajuns la concluzia ca si acum urmeaza legile lui sweetnot:

1. Niciodata nu saruti tu prima decat daca simti ca acea persoana este foarte importanta pentru tine aka jumatatea.
2. Niciodata nu spui te iubesc prima.
3. Niciodata sa nu inseli atunci cand iubesti, in rest este ok pentru ca are sa vina din reflex.
4. Nu prelungi o relatie atunci cand simti ca este terminata.
5. Nu lupta pentru ce nu iti apartine.
6. Viata este un lucru pretios si ca orice fara de care nu poti fi tu ii simti absenta doar cand il pierzi.
7. Si cei mai puternici clacheaza.
8. Femeia pe care o iubesti sa fie mereu pe primul plan.
9. Iubeste cu toata forta unei generatii – chiar si atunci cand esti lovit si nu ai cum riposta.
10. Intodeauna sa visezi si sa speri si sa iubesti.

Am incalcat fiecare porunca la timpul ei si de fiecare data am omorat o parte din mine, odata cu mine au murit si o parte din ele, prin durerea lor am invat eu sa mor, iubirea ei mi-a dat suflu de viata noua. Vai, nu imi pare rau de nimeni si nu mai empatizez cu nimic care jinduieste la o particica din ce este al meu. Mie niciodata nu mi-a luat nimeni apararea,  eu am luptat intodeauna pentru mine chiar si pentru onoarea celorlalti. Si totusi este in spatele meu si toata puterea mea si schimbarea si cearcanele si ochii obositi pe care ii deschid pe rand si chiar speranta intr-o lume care se indreapta cu pasi rapizi pentru o standardizare. Ce poate fi mai important in cosmos decat femeia care se joaca in parul tau sau cea care, dintre cele o suta de greseli pe care le faci intr-o zi, e suparata doar pentru ca aseara ai uitat sa o tii in brate? Cineva caruia ii este prea usor sa te faca fericit si al carui zambet il smulgi doar pentru ca existi dubios. Ma astept sa imi cada pianul in cap.

M-am indragostit de vulnerabilitate, de feminitate, de sensibilitate, de ochi care trebuie sa se inlacrimeze atunci cand bea cola si apa minerala, de zambetul drag, de fatalitate, de admiratie in cabina de proba, de imposibil pe care il cred realist, de visele mele de mereu, de transpiratie dulce, de masaj hipnotic, de ochii care m-au indragit in mizerie… Si de surprinderea ei atunci cand apare schimbarea de femeia cu potential de cea care este menita sa ma tempereze, insasi magma care ma face sa izbucnesc, de cea care ma supune si ma salbaticeste, de cea care se minuneaza de mine.

Femeile nu s-au indragostit niciodata de creierul meu, de parul meu, de ochii mei, de privirea mea… poate doar de bascheti, de principiile mele, de grija pe care le-o purtam sau poate doar de felul in care simteam ca trebuie sa iubesc. Cum simt acum ca nu ma stiu nimic si in cap imi licare instalatia de craciun si lumanarile de mort si simt mirosul gelului de dus cu multa spuma si baia simpla in care mi-am blocat neuronii intr-o complexa imbratisare. Crezi ca m-a intrebat pana acum o femeie atat de frumoasa – de ce EU, Ioana?

Nu am vazut niciodata atatea kilograme de rujuri, de pensulici de machiat, de tot felul de porcarioare atat de feministe. Si nu ai incercat sa ma schimbi odata surprinsa fiind doar de a mea prezenta .Fara sa vrei sa ma tund ci doar sa te joci in al meu par.
Ieri m-am surprins urmarind o tanti pe strada ce lasa in urma o dara de parfum ce imi gadila nervi de pe spate, de pe umeri, de pe ceafa. Nu m-am gandit ca am astfel de zone erogene. A trebuit sa ii cer un puf de parfum iar ea, o doamna, a privit cu interes cum m-am balacit cu un sfert din parfumul ei din sticluta mov. Bulversate amandoua de situatie am uitat sa ii cer lui tanti si numele parfumului ce imi aduce zambetul tau in nervi. Iar tu nu mi-ai crezut povestea crezand ca este doar o scuza patetica la faptul ca m-am culcat cu alta femeie. Sincer cine ar vrea sa se culce cu o oarecare? I have the best, let the bitches fuck the rest.

O femeie intepatoare si inselatoare ca o apa foarte adanca, care ma face sa cred ca barajul meu ii deviaza scurgerea catre alte orizonturi. Iar eu oricat as bea nu mai pot sa imi pierd constiinta si trebuie sa beau ca sa imi calmez emotiile pe care le am atunci cand dansam sau ne trezim leganadu-ne sau sarutandu-ne. Si de ce eu? Ce am facut eu ca sa merit atata minunatie in viata mea? Ma intreb asta pentru ca de fiecare data cand nu suntem impreuna imi este frica doar sa nu o pierd. Si nu imi este frica de o alta femeie sau barbat sau situatii, pentru ca acum o simt la fel de puternica si desi diferita cu puterea imaginatiei egala in intensitate cand iubeste. Imi este frica de moarte, si nu de moartea mea – pentru ca eu atunci cand mor vad cosmosul si claritate pentru ca eu nu am sa mor pur si simplu eu am nevoie de pian. Poate ma inspaimanta un final la forever.

Si totusi toate relatiile mele si toate dorintele neimplinite dar impartasite si gandurile si noptile insingurate si casa mea fara iz de vreme dubioasa. De ce ne asteptam si nu ne dezamagim si cum dracu imi citesti gandurile si te iubesc nu este asa de usor de zis si nici ceva banal nu are sa devina, oare pentru ca nu ii dam noi voie, oare pentru ca nu conteaza cine sta deasupra sau oare pentru ca nu ne mai amintim ce facem noaptea?

De ce cainele meu este atat de disperat dupa tine? Orice animal atunci cand este lovit asa de tare fuge dar el ramane langa tine si pare asa de dubios si nici pe mine nu ma iubeste asa de tare. De ce transpir pe vremea asta in tricou? Poate nu am putut sa impachetez emotia primului te iubesc tremurand dar prea puternic pentru animalul monogam si pufos de la pol cu al carui puf toata lumea se incalzeste. Cu a carui iubire leagana o singura barca. De ce te interesezi tu de femela de pinguin, pentru ca vrei sa imi arati ca au impreuna grija de ou si masculul are blandetea si sensibilitatea pe care nu o au alti masculi din lumea pe care o stim noi? Poate am imbatranit si am un fir alb dar stiu ca langa tine am sa imbatranesc frumos asa cum trebuie sa te iubesc. Iar tu esti fericita si ai sa imbatranesti in urma mea iubind pentru ca asa trebuie sa fie.

Cat timp o sa fim doua o sa fie intreg, o sa fie vitrina la care se vor uita toti dorind si visand, o sa fim speranta celor care viseaza si toleranta celor care intalnesc pentru prima oara iubirea in ochii nostri. Iar tu ai sa fi cea mai frumoasa femeie si cea mai dorita din lume doar pentru ca eu te iubesc.

Imi place sa imi amintesc un trecut prezent si sa traiesc din nou acele momente alaturi de tine, ca acea zi in care – dupa o noapte agitata, m-am simtit alintata de razele soarelui ce m-au facut sa deschid ochii si sa te vad acolo langa mine, cum dormi si pe chipul tau se citeste o liniste care ma face sa ma simt din nou un copil, un copil care nu are nici o grija si care se simte in sigurata si iubit.

Te trezesti, imi zambesti si imi zici un « neata somnoros »…  atunci mi-am dorit sa pot face asta in fiecare zi: sa te aud zicand acelasi « neata somnoros » si pe tine radiind de fericire in fiecare dimineata, stiind ca si eu am o mica vina la fericirea ta… dimineata decurce normal, band o cafea, stand pe canapea tolanite la tv si facadu-ne ceva planuri pentru acea zi, ajungand la concluzia ca e cel mai bine sa o petrecem acea, doar noi doua si ca totul sa fie si mai frumos ne-am inchis telefoanele… ca sa nu fim deranjate de absolut nimeni!

A fost o zi « banala » in care ne’am etalat talentul culinar, am vizionat filme,  ne’am “jucat”…
Am avut doar o zi pentru noi, nimic deosebit pentru altii doar foarte speciala pentru mine… pentru ca tu esti speciala… pentru ca ma faci sa ma simt speciala!

Iubirea asta pe care toti o cautam, nu este ea oare in sufletul nostru? In esenta noastra? Si daca intelegem asta are sa inceteze durerea instrainarii unei parti din suflet? Nu, are sa doara coerent. Si ce doare oare mai tare? Poate sa pierzi ceva ce nu iti poate apartine niciodata.Viata ta? Nu, nu este tocmai a ta. Poate atunci cand vrei tu sa intorci clepsidra un inger  are sa iti sopteasca sau mai degraba sa iti racneasca “Nu crezi ca a fost scris sa ne intalnim?” atunci in universul tau or  sa apara mai multe stele. Si poate nu ai sa mai poti opri clepsidra.

Zambind trebuie sa treci printre oameni care iti poarta esenta ca pe un parfum permanent, toate sunt o iluzie pentru ca ea deja iti apartine si tu ii apartii si restul oamenilor sunt robotzei pe care nu ii poti controla cu iubiri masurabile si cu idei patetice. Cand se contopesc toate cele si imbatranesti langa ea zambindu-i si ea are sa iti gaseasca toate raspunsurile in inima atunci iubirea este ACEEA iar tu inca visezi si esti fericita. Jumatate inseamna foarte mult dar mai inseamna si incomplet.

Nu lasa privirea sa se piarda in cotidian sau adaptare. Inchid uneori ochii si ma transpun langa ea stiind ca pana dimineata vom renunta la lupta. Ce ar mai fi daca as putea sa imi fac inima sa simta altceva. Nici macar nu pot sa fac pe cineva sa ma iubeasca. Cineva ma iubeste. Poate am sa inteleg sansele pe care le primesc si daca inima imi tremura ca a unui leu captiv poate pentru ca eu am sa iubesc ca si cum ar fi pentru prima oara. Ce daca nu gaseste ea modalitati sa aprinda becul, eu o simt chiar si pe intuneric. Ce daca nu mai crede ca cineva o poate face fericita, eu stiu ca pot face pe cineva fericit.

Si poate cand am sa adorm langa tine pentru prima oara nu o sa trebuiasca sa mai raspund la nimic pentru ca totul este atat de simplu cand este adevarat. Atunci cand noi depasim timpul si doar atunci cand credem si iubim cu adevarat.
Inca mai am un trandafir galben in gradina, a supravietuit, miroase puternic, atunci cand il privesc prin geamul aburit seamana cu sufletul tau atunci cand simti ca te prabusesti.