Nu mai simt nimic. M-am resemnat si nu mai vreau sa simt. Inima ma tot indeamna la speranta dar creierul spune nemilos NU.
Merg prin pustiu si numai vad calea dinaintea mea. Nu mai e nimeni sa ma indrume. Oare de ce? Oare chiar m-am ”ratacit”? Sau nu mai vreau sa fiu ”gasit”? Ma gandesc la viitor…pare asa de departe si de neatins. Cerul odata clar din Regatul meu e acum plumburiu si apasator.
Dar nu trebuie sa arat asta lumii nemiloase. Trebuie sa le rad in fata, sa fim prieteni sa ne bucuram impreuna, chiar daca doar ei se bucura, nu si eu.
De ce trebuie sa fie …
Numele meu este Martin şi am 22 ani. Sunt un tip obişnuit, destul de optimist, cu visuri, preocupări şi probleme ca oricine altcineva.
Viaţa până acum, pentru mine, nu a fost foarte uşoară, în sensul în care viaţa nimănui nu este uşoară, dar ar fi nedrept să spun că a fost grea. M-am născut şi am copilărit într-un oraş destul de mic (deşi foarte frumos) şi liniştit. M-am bucurat de o familie iubitoare, deşi destul de distantă (îmi vedeam destul de rar părinţii când eram mic). Chiar dacă am mers la o şcoală foarte bună, unde colegii mei primeau maşini de zeci de mii de euro cadou de ziua …